Drept Internațional Public

Obiective

Cursul îsi propune, ca obiective, cunoasterea de catre studenti a principiilor fundamentale, a normelor si institutiilor juridice de drept international public; analiza principalelor instrumente juridice internationale, în contextul evolutiei reglementarilor si cerintelor internationale în epoca contemporana; dezvoltarea gândirii juridice si întelegerea institutiilor de drept international în raport cu institutiile juridice studiate în cadrul celorlalte discipline ale dreptului.

I. NOTIUNEA SI TRASATURILE CARACTERISTICE ALE DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

1.Obiectul de reglementare al dreptului international public

Spre deosebire de dreptul intern, care reglementeaza raporturile sociale în cadrul statelor respective, obiectul dreptului international îl formeaza relatiile internationale, în cadrul carora relatiile dintre state reprezinta domeniul cel mai cuprinzator. Relatiile internationale nu formeaza, însa, în totalitatea lor, obiectul de reglementare al dreptului international, relatiile internationale fiind deosebit de variate: politice, economice, juridice, culturale etc. Dreptul international are drept obiect de reglementare numai acele relatii juridice internationale în care statul actioneaza ca purtator de suveranitate.

2.Fundamentul juridic al dreptului international public

Fundamentul juridic al dreptului international public îl constituie acordul de vointa al statelor suverane care compun societatea internationala. În lipsa unor autoritati publice cu atributii legislative, administrative sau judecatoresti suprastatale, prin intermediul carora sa se adopte norme juridice si sa se impuna respectarea lor, forta obligatorie a dreptului international se întemeiaza pe acordul ce se realizeaza între state.

Statele suverane, în conditii de deplina egalitate în drepturi si pe baza liberului lor consimtamânt, în cadrul unui proces de coordonare, de punere de acord a vointei lor, creeaza norme juridice care duc la formarea dreptului international.

Caracterul coordonator al vointei statelor sta la baza obligativitatii dreptului international, a aplicarii si respectarii normelor sale. Normele juridice obligatorii în relatiile dintre state constituie astfel emanatia propriei lor vointe, liber exprimata, asa cum aceasta rezulta din conventii internationale sau cutume acceptate ca exprimând reguli de drept.

3.Dreptul international si morala

Între morala si dreptul international exista legaturi de influentare si interconditionare reciproca. O mare parte a principiilor si normelor de drept international îsi au originea în normele morale, dreptul international fiind în esenta sa bazat pe regulile moralei. Dreptul international, la rândul sau, influenteaza regulile morale ale raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerintele vietii internationale bazate pe drept.

4.Dreptul international si politica externa a statelor

Dreptul international constituie un mijloc de orientare si de influentare a politicii externe a statelor în directia unor obiective si valori stabilite de acestea prin principiile si normele de drept international. Politica externa a statelor trebuie sa fie formulata si realizata în deplina concordanta cu principiile si normele de drept international, de care nu pot face abstractie în fiecare pozitie pe care o adopta fata de o problema a vietii internationale.

Politica externa a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului international, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale raporturilor interstatale, ale evolutiei societatii umane.

5.Dreptul international public si dreptul international privat

Dreptul international privat reglementeaza raporturi juridice de drept intern de natura civila, comerciala, de munca, de procedura civila si alte raporturi de drept privat cu un element strain. Prin normele sale, el rezolva, în general, conflictele de reglementare dintre legile interne ale diferitelor state cu privire la o anumita institutie juridica. Elementul de extraneitate al normelor sale nu da dreptului international public un caracter de drept international, în obiectul sau de preocupare neintrând relatiile interstatale.

6.Dreptul international si dreptul intern

Dreptul intern al statelor si dreptul international sunt doua sisteme de drept diferite, care se întrepatrund, însa, prin intermediul statelor, care le creeaza pe amândoua.

Dreptul international constituie într-o importanta masura proiectia în planul relatiilor internationale a normelor de drept din legislatia interna a statelor, dreptul intern împrumutând dreptului international conceptele sale juridice fundamentale si tehnicile sale juridice, iar unele norme de drept intern pot fi acceptate de state ca surse ale reglementarii juridice internationale.

Dreptul international, la rândul sau, exercita o puternica influenta asupra legislatiei interne a statelor, îmbogatind-o prin normele sale, care sunt încorporate în legislatia interna si trebuie respectate ca si normele interne. În acelasi timp, dreptul international influenteaza dreptul intern al statelor în sensul unificarii unor concepte si reglementari existente în diferite tari, pentru ca acestea sa fie în consens cu normele de drept international, existând în acest sens un proces de internationalizare a dreptului intern.

7.Definitia dreptului international public

Dreptul international public este totalitatea normelor juridice create de state si de celelalte subiecte de drept international, pe baza acordului de vointa liber exprimat de acestea prin tratate si alte izvoare de drept, în vederea reglementarii raporturilor dintre ele, norme a caror aplicare este asigurata prin respectarea lor de buna voie, iar în caz de necesitate, prin masuri de constrângere aplicate de catre state în mod individual sau colectiv.

II. GENEZA SI EVOLUTIA DREPTULUI INTERNATIONAL PUBLIC

Începuturile dreptului international se situeaza în Antichitate, primele reguli referitoare la relatiile dintre state aparând în Orientul Antic, apoi în Grecia si Roma Antica.

Dreptul international s-a constituit mai întâi ca un drept al razboiului si abia ulterior, ca un drept al pacii si cooperarii dintre state. Antichitatea consemneaza înca de timpuriu la diferite popoare existenta unor reguli privind pornirea razboiului si ducerea acestuia, inclusiv limitarea unor mijloace de lupta si protectia anumitor categorii de persoane si bunuri, neutralitatea. În aceasta perioada au aparut, însa, si primele reguli privind alte institutii de drept international, si anume tratatele de alianta si de pace, tratativele si alte mijloace de rezolvare pasnica a diferendelor, cum sunt mediatiunea si arbitrajul international, protectia strainilor, misiunile diplomatice (soliile), jus gentium din dreptul roman prefigurând dreptul international de mai târziu.

Farâmitarea feudala a dus la o oarecare stagnare si în domeniul regulilor de drept international, dar o data cu centralizarea statala, începând cu secolul al XV-lea, s-a produs o amplificare a relatiilor interstatale, care a impulsionat dezvoltarea dreptului international. Se contureaza, astfel, pentru prima oara, principiul suveranitatii si teoria echilibrului de forte între state, mijloacele de rezolvare pasnica a diferendelor încep a se utiliza tot mai frecvent, iar dreptul razboiului se îmbogateste cu institutii noi, cum ar fi retorsiunea, represaliile si blocada pasnica, precum si cu noi principii în modul de ducere a razboiului.

Apar primele încercari de codificare a dreptului international, dar si importante lucrari si tratate de drept international ale unor personalitati ca Nicollo Machiavelli (1469-1527), Alberico Gentilis (1552-1608) sau Hugo Grotius (1583-1645). Hugo Grotius este considerat parintele dreptului international, prin fundamentele teoretice pe care le pune dreptului international ca un drept bazat pe ratiunea umana si nu pe vointa divina, ca o expresie a vointei si intereselor statelor, precum si prin importante lucrari cum sunt Despre dreptul razboiului si al pacii, Mare liberum si altele, care revolutioneaza ramuri importante ale dreptului international, precum dreptul razboiului, dreptul diplomatic, dreptul marii si dreptul tratatelor.