Drept internațional public

CAPITOLUL I

Notiuni generale

1. Dreptul international si societatea internationalã

Dreptul international este dreptul aplicabil societãtii internationale. Aceasta formulã

sinteticã implicã existenta unei societãti internationale, distincte de societatea nationalã,

internã sau statalã. Prin intermediul ei se delimiteazã câmpul de aplicare a dreptului

international si a celui intern. Aceastã definitie confirmã legãtura sociologicã între drept

si societate: orice societate are nevoie de un sistem de drept, iar orice sistem de drept

este un produs social.

Societatea internationalã este formatã în primul rând de statele suverane, (subiectele

„clasice” în dreptul international public) cãrora li s-au alãturat si alte entitãti:

organizatiile interguvernamentale si miscãrile de eliberare nationalã. Alte prezente în

societatea internationalã le constituie indivizii (persoanele fizice), societãtile

transnationale (persoane juridice) si organizatiile internationale neguvernamentale, dar

cãrora doctrina nu le-a recunoscut calitatea de subiect de drept international public.

Termenul de „societate internationalã”, desi similar, se deosebeste de cel de

„comunitate internationalã”. Primul se referã la existenta unor entitãti la nivel mondial

între care existã anumite raporturi, numite relatii internationale. Cel de-al doilea pune

accentul pe ideea de solidaritate internationalã, de colaborare în vederea realizãrii

intereselor colective.

Dacã existenta unei societãti internationale a fost recunoscutã unanim, comunitatea

internationalã a fost pusã uneori sub semnul întrebãrii. Principalul argument a fost acela

cã eterogenitatea statelor, dispersate pe întreg mapamondul, este incompatibilã cu

existenta unei comunitãti internationale. Diferentele de culturã si de civilizatie

contribuie la separarea si nu la reunirea popoarelor, factorii ideologici si politici

actionând mai degrabã ca factori de diviziune. Stabilirea unei comunitãti ar avea la bazã

o legãturã afectivã, spiritualã, aceasta neputând sã existe decât între statele care prezintã

similitudini profunde.

Aceste argumente au fost combãtute, arãtându-se cã, de fapt, diferentele între

popoare nu exclud vointa statelor de a trai împreunã, în ciuda factorilor care le separã.

Convingerile comune privind preceptele morale, simtul justitiei, aspiratia generalã cãtre

pace, protectia mediului sau dreptul la dezvoltare sunt mai intense, prevalând fatã de

diferentele între popoare. Este adevãrat cã solidaritatea între popoare poate fi redusã în

anumite situatii, dar nu trebuie confundatã existenta unei comunitãti internationale cu

gradul ei de coeziune.

Din aceastã tensiune între aspiratiile, uneori confuze, cãtre o comunitate

internationalã si tendinta statelor în a-si afirma suveranitatea, se naste dreptul

international, garantie a coexistentei statelor si punct de echilibru între aceste tendinte

antinomice.

8

2. Dreptul international public ca ramurã de drept si ca stiintã

Dreptul international public ca ramurã a dreptului reprezintã acel ansamblu de

norme juridice, scrise sau nescrise, create de subiectele de drept international public (în

special statele), având ca scop reglementarea relatiilor internationale ce au loc între ele.

O definitie completã presupune luarea în considerare a tuturor elementelor sale

componente:

ansamblu de norme juridice, care reglementeazã relatiile dintre subiectele de drept

international public în domeniile de interes reciproc;

subiectele de drept international public (si în special statele: subiectele „clasice”)

sunt cele care creeazã acest ansamblu de norme, pe baza consimtãmântului lor expres

sau tacit;

obligativitatea normelor dreptului international care decurge tocmai din caracterul

sau consensual. În calitatea lor simultanã de creatoare si destinatare, statele au

interesul sã respecte norma de bunã voie. În caz de nerespectare a acesteia, se poate

exercita constrângerea individualã sau colectivã. Constrângerea individualã poate fi

exercitatã de statul care se considerã victimã a unei agresiuni (dreptul la autoapãrare)

si poate consta în diferite mãsuri, cum ar fi: ruperea relatiilor diplomatice, embargoul,

retorsiunea sau represaliile. Constrângerea colectivã poate fi exercitatã în cadrul

organizatiilor interguvernamentale, internationale sau regionale si poate consta, de

exemplu, în: suspendarea dreptului la vot, suspendarea calitãtii de membru sau, cel

mai energic mijloc, excluderea din organizatie.

Dreptul international public, ca stiintã, se ocupã cu studiul principalelor institutii

juridice ale ramurii de drept international public, cum ar fi: izvoarele, subiectele,

teritoriul populatia, rãspunderea internationalã etc.

3. Cele trei componente ale notiunii de „drept international public”

Denumirea acestei ramuri de drept este compusã din trei termeni: „drept“,

„international“, „public“. Termenul de „drept“ se referã la forta juridicã a acestui

ansamblu de norme. Normele de drept international public au valoare obligatorie în

raporturile dintre subiectele sale. În relatiile dintre state se pot aplica si alte reguli decât

cele cu caracter juridic, adicã anumite reguli de curtoazie. Regulile de curtoazie (din

latinescul comitas gentium) reprezintã uzante fãrã caracter obligatoriu, practicate în

raporturile internationale în scopul arãtãrii consideratiei reciproce. Nerespectarea lor nu

atrage rãspunderea internationalã a statului respectiv (ca în cazul normelor juridice din

dreptul international public), dar poate genera o stare de tensiune între state.

Termenul „international” se referã la diferentierea fatã de dreptul intern al statelor,

în privinta izvoarelor, subiectelor, controlului aplicãrii normelor etc. Acest termen

indicã faptul cã ansamblul de norme vizat trebuie sã guverneze raporturile dintre state

de pe întreg mapamondul. În perioada cuprinsã între secolul al XVI-lea si primul rãzboi

mondial, relatiile internationale au fost dominate de un numãr restrâns de state

europene. Astfel, în acest interval nu a fost vorba de o veritabilã societate internationalã,

9

ci doar de un nucleu de puteri europene care decideau, în general, în legãtura cu

interesele lor din diferite zone ale lumii.