Drept Internațional Public

Cursul numărul 1

Dreptul internaţional public. Istoric. Izvoarele D.I.P.

1.1. Conceptul de ordine internaţională

Într-o carte celebră, publicată în 1977, Hedley Bull oferă un model coerent al relaţiilor internaţionale, centrat pe conceptul de ordine. Definiţia pe care o utilizează H. Bull este următoarea:

„ordinea este un model de comportament care susţine scopurile elementare sau primare ale vieţii sociale”. Scopurile primare pe care le susţine ordinea sunt aceleaşi în absolut toate tipurile de asocieri umane:

1) a pune viaţa omenească la adăpost de violenţa care provoacă vătămări

corporale sau care aduce moartea;

2) a face ca promisiunile să fie respectate;

3) a stabiliza posesia lucrurilor, în sensul ca aceasta să nu fie supusă continuu unor revendicări nelimitate.

Ordinea internaţională actuală, ca ordine a societăţii de state grupate într-o organizaţie politică universală, susţine trei scopuri primare specifice:

1) scopul conservării sistemului şi a societăţii de state suverane;

2) scopul menţinerii independenţei fiecărui stat de pe glob;

3) scopul păcii.

Vom regăsi toate aceste scopuri inserate în Carta ONU, cu menţiunea că scopul securităţii (adică al conservării sistemului) primează, conform Cartei, asupra scopului păcii. Acestor scopuri specifice sistemului relaţiilor internaţionale li se adaugă scopurile comune oricărei vieţi sociale: respectarea promisiunilor (promissio sunt servanda şi pacta sunt servanda), limitarea violenţei (prin jus ad bellum şi jus in bello) şi stabilizarea posesiei (prin proclamarea intangibilităţii şi imunităţii frontierelor).

Într-un stat ordinea juridică este caracterizată printr-un control efectiv asupra subiectelor de drept. Comportamentele care interesează ordinea sunt reglementate prin norme generale, iar ordinea este susţinută prin sancţiuni organizate. Ordinea juridică pe care o susţine un sistem juridic statal este o ordine extinsă. În mediul internaţional în schimb, ordinea pe care o susţine actualul sistem juridic este o ordine restrânsă la scopurile primare şi la cele specifice. Însă juridic, doar scopurile specifice sunt susţinute prin sancţiuni organizate.

Distincţia dintre drept şi morală este la fel de importantă ca şi cea dintre drept şi dreptate. Edward Hallett Carr spunea că în epoca sa „locul moralităţii în politica internaţională a rămas cea mai obscură şi mai dificilă problemă”.

Ceea ce doctina de DI evită în general să aducă în discuţie este fenomenul permanent de contestare a sistemului. Contestarea ideologică, pregnantă în intervalul 1917-1989, continuă astăzi din direcţia fundamentalismului religios. Două organizaţii internaţionale islamice, Liga Arabă şi Organizaţia Conferinţei Islamice, care s-au dotat cu jurisdicţii internaţionale facultative (Curtea de justiţie arabă şi Curtea islamică internaţională de justiţie), au respins explicit modelele universal recunoscute de formare validă a DI, declarând ierarhii normative sui generis.

Ambele aplică prioritar dreptul islamic. Curtea de justiţie arabă mai aplică subsecvent „tratatele” şi „convenţiile în vigoare” şi principiile generale „consolidate în practica internă a ţărilor arabe”. Cealaltă jurisdicţie recunoaşte o aplicare subsidiară izvoarelor codificate în art. 38 din Statutul CIJ. Această particularizare a DI este în mod clar un fenomen de respingere a sistemului. DI nu este doar un sistem, ci este, în plus, unul normativ, mai precis un sistem compus din reguli (norme) juridice.

1.2. Societatea internaţională. Diferenţa între comunitate şi societate

Termenul societate este în DI un termen indispensabil. Cele mai multe manuale şi tratate de DI utilizează termenul „societate internaţională“ pentru a descrie mediul în care operează DI. Există patru particularităţi ale societăţii internaţionale statale:

1) societatea internaţională este o societate compusă din alte societăţi care posedă un grad de organizare, de centralizare, superior;

2) numărul membrilor societăţii internaţionale este redus. În prezent se menţine sub cifra de 200 de state suverane. Acest nivel a mai fost atins de-a lungul istoriei o singură dată, imediat după Pacea de la Westfalia din 1648. La prima Conferinţă de la Haga din 1899 existau mai puţin de 50 de state. Numărul statelor suverane a crescut semnificativ abia după declanşarea procesului de decolonizare în Africa şi în Asia;

3) membrii sunt mult mai heterogeni decât membrii societăţii statale. Dimensiuni teritoriale şi demografice, poziţii geografice şi resurse naturale, sisteme sociale şi politice, religii şi valori culturale, toate acestea sunt diferite, iar ultimele, cel puţin până în prezent, sunt manifest ireconciliabile;

4) membrii societăţii sunt, dacă nu nemuritori, în orice caz entităţi care se percep ca atare. Societatea statală este un corp politic perpetuu, iar din acest motiv subiectele DI tind să stabilească raporturi juridice pe perioadă nedeterminată.