Drept internațional public

1.1. Definirea dreptului internațional public

Dreptul internațional public (DIP) - sistem de drept, ansamblu de norme juridice, scrise sau nescrise, create de către subiecții de drept internațional, pe baza acordului lor de voința, în scopul reglementării raporturilor internaționale.

Raporturile/relațiile internaționale sunt relațiile care depășesc li mitele unui singur stat și care se plasează în cadrul societății/comunității internaționale, scăpând de sub autoritatea unei puteri statale unice.

Raporturile internaționale, în sens larg, sunt raporturile care se desfășoară între entitățile ce acționează în cadrul societății internaționale.

Relațiile internaționale, în sens restrâns (care fac obiectul reglementării dreptului internațional) sunt relațiile între subiecții de drept internațional, dintre care principalul subiect este statul. Relațiile între state rămân elementul fundamental al relațiilor internaționale.

Sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internațional raporturile juridice dintre subiecții de drept internațional și entitățile internaționale care nu sunt subiecți de drept internațional (de exemplu, societăți transnaționale, ONG-uri internaționale etc.), precum și raporturile juridice în care statul nu participă ca purtător al puterii de stat, ci ca subiect de drept civil (de exemplu, încheierea unui contract civil între un stat și o organizare internațională care își are sediul pe teritoriul acestuia).

1.2. Obiectivele dreptului internațional

Obiectivul-cadru al DIP ține de ordonarea raporturilor internaționale, în vederea reducerii anarhiei în relațiile internaționale, prin structurarea unei ordini juridice distincte.

În acest sens, DIP își propune să realizeze:

a) normarea raporturilor din cadrul societății inter naționale;

b) asigurarea funcționării armonioase a societății internaționale;

c) contribuirea prin mijloacele sale la o dezvoltare corespunzătoare a societății internaționale;

d) prevenirea și soluționarea aspectelor conflictuale care continuă să afecteze societatea internațională.

1.3. Societatea internațională

Relațiile internaționale stricto senso, dobândesc durată, regularitate și structură

în cadrul unui mediu social distinct - societatea/comunitatea internațională. Aceasta se prezintă drept colectivitate de entități ce dobândesc drepturi și obligații în cadrul raporturilor internaționale, deci colectivitatea subiecților internaționali.

Termenul de comunitate internațională, folosit de către autori pentru a desemna țesătura relațiilor internaționale lato senso presupune mai degrabă, ca liant, o serie de legături de ordin afectiv, în timp ce termenul de societate internațională este considerat preferabil pentru că descrie, cu mai multă exactitate, stadiul actual al relațiilor între entitățile ce se manifestă pe plan internațional, membrii unei societăți fiind mai degrabă uniți prin legături de interes. Deosebirile între state, inegalitatea nivelurilor de dezvoltare economică și politică, lipsa unei baze spirituale comune împiedică existența unei veritabile comunități internaționale universale. Se apreciază, însă, că fenomenul globalizării, care ușurează propagarea emoțiilor colective, va duce, în timp, la crearea unei veritabile rețele de interdependență planetară, care va sfârși prin apariția comunității umane internaționale.

Relațiile internaționale stricto senso se desfășoară în toate domeniile în care sunt angajate interesele subiecților de drept internațional și cu privire la care aceștia își exercită voința lor.

1.4. Trăsăturile societății internaționale contemporane

Definirea trăsăturilor societății internaționale contribuie la definirea obiectului dreptului internațional.

După 1989, se constată, o serie de mutații ale mediului politic internațional.

Prăbușirea bipolarismului, confruntarea a doi poli de putere, a fost un factor esențial al creșterii interdependenței subiecților de drept internațional. Bipolarismul, distrugând ,,logica de bloc”, a fost înlocuit cu o stare multipolară sau a-polară a societății internaționale. Aceasta a dus la descentralizarea puterii, inegal repartizată între centrele de putere, între state, dar și între alți noi actori ai scenei internaționale: unele comunități, corporații transnaționale, rețele mass-media, organizații neguvernamentale, indivizi.

Globalizarea, cel mai important fenomen de după 1989, are în vedere atât economia, dar și știința, tehnica, informațiile, comunicațiile și schimburile.

O definiție a globalizării într-o formă universal acceptată, și probabil nici definitivă nu există. Motivul rezidă în faptul că globalizarea sub-include o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse. Unele definiții rețin expansiunea telecomunicațiilor și tehnologiilor informatice, reducerea barierelor naționale în calea comerțului și investițiilor, creșterea fluxurilor de capital și a interdependenței piețelor financiare ca trăsături specifice ale acestui proces. Globalizarea presupune „intensificarea relațiilor sociale de pretutindeni, prin care locuri aflate la mare distanță unele de celelalte ajung să se interconecteze astfel încât evenimentele dintr-un loc sunt marcate de procese care au loc într-un loc de la mulți kilometri depărtare și viceversa”. În consecință, guvernele dețin din ce în ce mai puțin control asupra deciziilor care le pot afecta economiile și, respectiv, bunăstarea oamenilor, iar companiile transnaționale, structurile interguvernamentale și instituțiile financiare private au o influență din ce în ce mai mare. Globalizarea devine astfel sinonimă cu eroziunea suveranității statelor naționale și se înfățișează ca o „detașare” a economiei de piață față de normele morale și legăturile instituționalizate dintre societăți.