Drept internațional public

Notiune

Dreptul international public constituie un ansamblu de norme juridice care guverneaza raporturile care se stabilesc în cadrul societatii internationale.

Ansamblul statelor si al altor entitati angajate în raporturi pe plan international (organizatiile internationale guvernamentale etc), guvernate de normele dreptului international public, formeaza societatea sau comunitatea internationala. Procesul de constituire si de aplicare a normelor dreptului international public în cadrul comunitatii internationale reprezinta ordinea juridica internationala.

Definitia dreptului international public contemporan: „totalitatea normelor juridice, create de catre state pe baza acordului de vointa, exprimate în forme juridice specifice (tratate, cutuma), pentru a reglementa relatiile dintre ele privind pacea, securitatea si cooperarea internationala, norme a caror aplicare este realizata prin respectarea de buna voie, iar în caz de necesitate, prin sanctiunea individuala sau colectiva a statelor” .

Din definitia de mai sus rezulta ca, obiectul dreptului international public îl constituie reglementarea raporturilor dintre state, precum si între acestea si alte subiecte de drept international (organizatii interguvernamentale etc.) si stabilirea competentelor, a drepturilor si obligatiilor subiectelor dreptului international public în relatiile internationale.

Dreptul international public nu este o categorie statica, abstracta. Orice modificare care intervine în societatea internationala se reflecta în prevederile sale, dreptul international public fiind si un instrument al politicii internationale. În comunitatea internationala contemporana asistam la un fenomen de disociere, manifestat în tendinta de dezagregare a federatiilor de state, în centrul si estul Europei (Iugoslavia, U.R.S.S), urmat de formarea unor state independente (Serbia, Slovenia, Croatia, Macedonia, Bosnia-Hertegovina, Ucraina etc.) sau a unor alte forme de comunitate (C.S.I). Pe de alta parte, în vestul Europei, statele bazate pe similitudini politice sau economice tind sa se reuneasca în cadrul unor structuri organizationale integrate, cum este Uniunea Europeana. Aceste fenomene au, în planul ordinii juridice internationale, o serie de consecinte:

a. schimbarea configuratiei subiectelor dreptului international public, prin disparitia vechilor „actori” (federatii etc.) si aparitia altora (state independente, confederatii, organizatii guvernamentale);

b. aparitia unor noi norme ale dreptului international public, ca urmare a încheierii, în aceasta perioada, a unui mare numar de tratate internationale;

c. formarea unor noi reguli cutumiare, ca rezultat al practicii recente a statelor în cadrul relatiilor internationale;

d. conturarea unor noi ramuri ale dreptului international public, concretizare a intereselor statelor fata de domenii de actualitate: dreptul pacii, dreptul mediului, dreptul dezvoltarii, dreptul spatial, dreptul international al drepturilor omului etc.

2. Caracteristici ale dreptului international public

În societatea internationala, pozitia statelor este cea de egalitate juridica. Inegalitatile care apar în mod firesc între state nu determina, din punct de vedere al dreptului international public, relatii de subordonare între state, fiecare dintre ele beneficiind de atributul de stat suveran si egal în drepturi cu celelalte. De aici, teza ca dreptul international public este un drept de coordonare si nu un drept de subordonare, cum este dreptul intern al statelor. Cu alte cuvinte, în societatea internationala nu exista o ierarhie care sa situeze un stat de-asupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic – egale în drepturi.

Din raportarea dreptului international public la dreptul intern al statelor, rezulta anumite particularitati ale dreptului international public:

a) Sub aspectul modului de elaborare a normelor, în societatea internationala nu exista un for legislativ unic, similar parlamentului din dreptul intern, si supraordonat statelor, care sa elaboreze o legislatie internationala. Statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin acordul lor de vointa, exprimat în mod liber si concretizat în tratate si cutuma si tot statele sunt si destinatarele acestor norme. Statele accepta sa îsi conformeze comportamentul lor pe plan extern, în functie de normele dreptului international public.

b) În societatea internationala nu exista organe executive, asemanatoare guvernului, care sa asigure aplicarea normelor dreptului international public în raporturile dintre subiectele acestuia. Aceasta atributie revine tot statelor.

c) În comunitatea internationala, nu exista organe judecatoresti cu competenta generala si obligatorie, care sa intervina din oficiu instituind sanctiuni, atunci când normele de drept nu sunt respectate. Aceasta nu înseamna ca nu ar exista organisme internationale cu functii jurisdictionale, competenta acestora fiind conditionata de exprimarea acordului expres al statelor aflate în cauza. Pentru ca un stat sa poata figura în calitate de parte în fata Curti Internationale de Justitie, este necesar consimtamântul acestuia. În alte cazuri, pentru ca un stat sa poata fi tras la raspundere în fata unei instante jurisdictionale, acesta trebuie sa fie parte la tratatul care a instituit acea instanta (Curtea Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justitie ).

d) Normele dreptului international public nu prevad în mod expres sanctiuni pentru cazul nerespectarii lor, spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamna ca aceste norme ar fi facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creeaza normele internationale, prin tratate sau cutuma, se prezuma buna-credinta a acestora în a le respecta. Deci, respectarea normelor dreptului international public nu se bazeaza în principiu pe constrângere, desi aceasta nu este exclusa în anumite cazuri.

3. Sanctiunile în dreptul international public

Recurgerea la sanctiuni intervine în conditiile în care un stat comite un act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al dreptului international public, împotriva unui alt stat, sau atunci când încalca o norma imperativa (denumita de “jus cogens”), comitând, de exemplu, o crima internationala.

Competenta de a constata ca un anumit act sau fapt savârsit de un stat constituie un act ilicit si de a aplica sanctiuni, revine: statelor si Organizatiei Natiunilor Unite (O.N.U.) sau altor organizatii internationale regionale.