Drept internațional public - curs 2

Aparitia si evolutia istorica a dreptului international

Relatiile de vecinatate dintre comunitatile care alcatuiau societatea gentilica au aparut anumite reguli de comportare sub forma unor practice sau obiceiuri.

Dreptul international a devenit astfel o ramura autonoma a dreptului o data cu aparitia statelor nationale in secolul 16 si 17. Unele institutii ale acestui drept au fost insa create inca din antichitate.

In perioada antichitatii sau a sclavagismului, nevoile politice si economice au dus la stabilirea unor relatii intre state, in domenii din ce in ce mai diferite. Aceste relatii se caracterizau mai ales prin razboaie de cotropire, incheierea unor intelegeri de pace sau aliante militare si de aceea normele de drept priveau o sfera limitata de probleme. Pe masura dezvoltarii sferei relatiilor, normele de drept s-au extins la protectia strainilor, neutralitate, aliante, uniuni politice, schimburi de produse.

Unul dintre cele mai vechi tratate cunoscute e cel incheiat in 1296 i.e.n. intre Ramses II, faraonul Egiptului, Hattusill III, regele hititilor care stabilea intre cele 2 state o pace vesnica, o alianta militara si obligatia de ajutor mutual pentru prabusirea rascoalelor sclavilor si cu extradarea acestora.

Statele din China antica in secolul 6 i.e.n. au incheiat un tratat de renuntare la folosirea fortei militare si la rezolvarea diferitelor probleme litigioase in cadrul conferintelor internationale numite congrese ale monarhilor. Sunt cunoscute tratate incheiate intre statele chineze care repudiau razboiul stipuland rezolvarea diferendelor dintre ele pe calea arbitrajelor. Este cunoscuta practica Chinei antice in folosirea solilor, respectarea tratatelor dar si literature filozofica chineza care continea o serie de idei despre razboaie drepte si nedrepte.

In India antica exista o sustinuta practica de drept international inscisa in Legile lui Manu in secolul 5 i.e.n. si in unele texte religioase. Tratatele erau sacre, se incheiau cu depunerea unui juramant religios, iar pentru garantarea respectarii lor se preluau ostatici.

Grecia a cunoscut o dezvoltare a institutiilor dreptului international referitoare la tratatele de pace, comerciale, de alianta politica si militara, de neagresiune si ajutor reciproc intre cetatile sale in secolul 5 – 2 i.e.n.

Statele grecesti antice foloseau arbitrajul pentru rezolvarea pasnica a litigiilor infiintand in acest scop un organ de conducere comuna si tribunale arbitrare. Razboaiele erau de regula precedate de o declaratie si de alte forme solemne. Consemnari, cu privire la razboaiele legitime si nelegitime, la obiceiurile razboaiului, sunt facute in operele lui Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel.

Norme de drept international au existat si in practica Romei antice care a adus o contributie insemnata la reglementarea juridica a relatiilor cu alte state. Acest grup de norme a capatat denumirea de jus gentium. Juristul roman Ulpian din secolul 2 e.n. a dat chiar o definitie lui jus gentium : “de aceasta se servesc toate popoarele”.

In perioada sclavagista, aparitia si formarea dreptului international are loc sub forma unor sisteme zonale de reguli juridice determinate de faptul ca relatiile internationale se constituiau, intre state, in functie de posibilitatile de comunicatie, in limitele unor regiuni geografice restranse.

Dreptul international continua sa pastreze acelasi caracter zonal si in perioada de inceput a feudalismului in conditiile existentei diferitelor centre ale vietii internationale constituite dupa caderea Romei.

Dezvoltarea dreptului international a fost mult timp impiedicata de faramitarea feudala existenta in cadrul statelor prin divizarea puterii politice intre monarh si seniorii feudali.

Formarea unor state feudale centralizate feudale in Europa in sec 12-13, a dus la extinderea relatiilor internationale pe intreg continentul european. In aceste conditii dreptul international cunoaste o noua etapa a dezvoltarii sale:

- se permanentizeaza institutia ambasadorilor

- se convoca congrese diplomatice pentru incheierea pacii si solutionarea diferitelor

litigii intre monarhii Europei

- apar tratatele de comert, navigatii, protectie a strainilor

- apare institutia consulului pentru protectia negustorilor pe teritoriu altui stat

In secolul 17-18 se formeza principiul libertatii de navigatie pe mari si oceane, pe fluvii internationale si devine frecventa mediatia ca mijloc de solutionare pasnica a diferendelor dintre state. Se cristalizeaza notiunea suveranitatii, iar ulterior sunt formulate principiile de drept international ale suveranitatii, egalitatii si neamestecului.

Amplificarea relatiilor internationale sub aspect politic, commercial, a legaturilor si comunicatiilor dintre state a condus la necesitatea unor reglementari internationale, dezvoltand dreptul international. Incepand cu secolul 16, odata cu descoperirile geografice si expansiunea marilor puteri, este impus, prin forta, populatiilor noilor teritorii, intregul sistem de norme juridice.

Oglindirea dezvoltarii dreptului international in gandirea juridica

Intreaga evolutie a dezvoltarii dreptului international, incepand cu Evul Mediu, s-a reflectat in gandirea juridica prin elaborarea unor lucrari stiintifice consacrate acestui domeniu.

Cel mai insemnat doctrinar din aceasta perioada a fost Hugo Grotius, teoretician si diplomat, considerat parintele stiintei moderne a dreptului international. Prima lucrare cu referire la problemele dreptului international publicata in 1625 este intitulata « Despre dreptul razboiului si al pacii » ( De Jure Belli Ac Pacis). In « Mare Liberum » scrisa in 1605, Grotius a sustinut principiul libertatii marilor, acceptat ca un principiu al dreptului international.

In aceasta perioada se creaza 3 scoli de gandire :

- scoala dreptului natural promovata de S. Puffendrof , continuator al lui Grotius

- scoala dreptului pozitiv ilustrata de Rachel si Moser

- scoala « sintetica » care reprezinta o imbinare de conceptii atat de drept natural cat si de drept pozitiv

In lucrarea « Dreptul public al Europei bazat pe tratate », scriitorul francez Mably analizeaza tratatele de pace dupa Westfalia, precum si o serie de tratate comerciale.

Reprezentantii dreptului natural au incercat sa fundamenteze dreptului international pe « natura omului », in timp ce carifeii scolii pozitiviste erau adeptii dreptului international conventional si cutumiar, creat pe baza acordului dintre state. Scoala « sintetica » apreciaq ca dreptul international se intemeiaza atat pe « legile naturii », cat si pe consensul popoarelor. Intre sustinatorii ideii de drept natural al dreptului international si pozitivisti controversa a continuat si in secolul 20. In doctrina romaneasca a dreptului international, Mircea Djuvara a sustinut caracterul de drept natural al acestui drept. In ceea ce priveste doctrina pozitivista, din sanul ei, au aparut mai multe curente : pozitivismul voluntarist clasic, normativismul, obiectivismul sociologic, pozitivismul pragmatic.

Dupa al II razboi mondial, se afirma noi curente, cum ar fi militantismul juridic, prin care se incearca folosirea unei metode de cercetare care foloseste analizele stiintelor politice, facandu-se astfel, din dreptul international, un instrument de actiune politica. Acest curent, respingand atat teoria dreptului natural, cat si pe cea pozitivista, combina unele elemente ale celor 2 teorii clasice.