Drept internațional public - curs 8

Calitatea de subiect de drept international a altor entitati decat statele

Doctrina contemporana consemneaza numeroase dezbateri cu privire la calitatea de subiect de drept international a altor entitati decat statele, organizatiile interguvernamentale si popoarele care lupta pentru independenta. Deoarece problema subiectului dreptului international public nu este codificata, in-ca, s-a pus in discutie situatia omenirii in ansamblul ei si a persoanelor fizice sau juridice.

Situatia omenirii ca subiect de drept internationale public a aparut recent ca urmare a unor regle-mentari de drept international, cum ar fi dreptul omenirii la pace si securitate, dreptul asupra bunurilor de-clarate ca fiind bunuri comune intregii omeniri (spatiul extraatmosferic si corpurile ceresti din sistemul so lar, spatiile submarine din zona internationala a marilor si oceanelor).

Se pune insa intrebarea: cine reprezinta omenirea si cum participa la raporturil de drept internatio-nal? Raspunsul este simplu : omenirea nu este inca un subiect de drept international si, prin urmare, nu poate participa la raporturile juridice internationale

Calitatea de subiect de drept international a persoanelor fizice si juridice particulare este mult mai controversata. Exista opinii care sustin ca persoanele fizice ar fi dobandit calitatea de subiect de drept in-ternational. In sprijinul acestor opinii se argumenteaza urmatoarele: preocuparile comunitatii internationa- le sunt indreptate tot mai mult spre fiinta umana, dezvoltarea sistemelor de protectie juridica a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, atat in plan universal, cat si in plan regional, posibilitatea individu-lui de a se adresa direct unor instante de judecata internationale, pentru a-si apara drepturile si libertatile, dezvoltarea sistemului international de judecare si sanctionare a crimelor internationale de catre instante penale internationale.

Trebuie retinut faptul ca pozitia persoanei fizice in cadrul raporturilor juridice internatioanale nu este directa, ci mediata de stat si, din aceasta cauza, persoana fizica poate aparea, ca parte la unele rapor-turi juridice, numai in masura in care statul isi asuma angajamente prin tratate internationale privitoare la statutul international al respectivei persoane fizice. Indiscutabil, reglementarile internationale viitoare ar putea determina mutatii interesante in acest domeniu. Si pentru persoanele juridice particulare, situatia es-te asemanatoare, acestea fiind subiecte ale dreptului intern al statului unde isi au sediul.

Vaticanul

Problema calitatii de subiect de drept international a Vaticanului este discutata in literatura de spe-cialitate.

Centrul bisericii catolice – Vaticanul – pana in 1870 a existat ca stat, cand a fost desfiintat si inclus in cadrul statului iatlian. In 1929, prin acordurile de la Laterano incheiate de statul italian cu Vaticanul, sta tul italian a recunoscut jurisdictia suverana a Vaticanului asupra unui spatiu teritorial din orasul Roma, dreptul de proprietate exclusiva asupra acestui spatiu, dreptul de reprezentare in strainatate.

Vaticanul intretine relatii diplomatice cu peste 80 de state, incheie tratate (concordate) cu caracter religios, participa la conferinte si congrese internationale, este membru in organizatii internationale.

Cu toate acestea, Vaticanul are o personalitate internationala mai redusa, neintrunind toate cerinte-le unui stat. Desi Vaticanul are asupra teritoriul juridictie suverana, suveranitatea sa nu este deplina. El are organizare administrativa in probleme religioase. Cetatenia Vaticanului are caracter special si nu afectea-za cetatenia originara a persoanei respective.

Romania are relatii diplomatice cu Vaticanul din 1920, dar au fost intrerupte in 1950 si reluate in 1990.

Recunoasterea statelor in dreptul international

Recunoasterea statelor este actul unilateral prin care un stat sau un grup de state ia act de existenta altui stat nou aparut ca subiect de drept international.

In perioada postbelica, a formarii numeraoselor noi state independente, pe teritoriile fostelor colo-nii s-a manifestat insemnatatea recunoasterii ca mijloc politico-juridic al normalizarii relatiilor interstata-le, al manifestarii acestor state pe plan international.

Potrivit opiniei dominante in doctrina, recunoasterea este o institutie juridica, un act unilateral ge-nerator de consecinte juridice. Aceasta caracteristica se exprima in faptul ca actul recunoasterii constituie o baza juridica pentru stabilirea de relatii diplomatice intre 2 state si conditioneaza manifestarile de vointa ale statelor respective in directia normalizarii relatiilor dintre ele.

Stabilirea de relatii diplomatice este efectul principal al recunoasterii, iar actul recunoasterii creea-za temeiul juridic pentru astfel de relatii.

In doctrina juridica de specialitate sunt indicate si alte efecte ale recunoasterii, cum ar fi : dreptul statului recunoscut de a intenta actiune judiciara la instantele celuilalt stat, cu privire la bunurile sale afla-te pe teritoriul acestuia din urma ; acceptarea legislatiei si a hotararilor judiiciare ale statului recunoscut. De asemenea, in literatura juridica este afirmat caracterul declarativ, constatativ al recunoasterii si se expri ma in practica statelor ca o tendinta dominanta.

In practica Romaniei, recunoasterea noilor state si stabilirea de relatii diplomatice constituie expre sia sprijinului acordat de tara noastra consolidarii independentei statelor nou create. Existenta politica a unui stat nu depinde insa de recunoasterea lui de celelalte state. De aceea, absenta recunoasterii nu impie-dica statul nerecunoscut si sa participe la conferinte si organizatii internationale.In ce priveste participarea la tratatele bilaterale, acesta implica fie existenta unei recunoasteri prealabile, fie o recunoastere cel putin de facto, anterioara sau prin chiar faptul incheierii tratatului.

Prin formele de exprimare, recunoasterea poate fi expresa sau tacita. Este expresa atunci cand se manifesta printr-o nota diplomatica, telegrama sau declaratie a unui stat, prin tratat bilateral sau multilate-ral si poate fi facuta de un stat sau de un grup de state. Si este tacita prin stabilirea de relatii diplomtice.

Sub aspectul intinderii consecintelor sale, recunoasterea poate fi de jure si de facto.

Recunosterea de jure este completa, definitiva si irevocabila, producand toate consecintele in rela-tii dintre state.

Recunosterea de facto este partiala si provizorie in sensul ca ea isi manifesta efectele numai in anu mite domenii, avute in vedere de statul care o exprima. De regula recunoasterea de facto constituie o treap ta pregatitoare catre recunoastrea deplina. Astfel, daca nu a intervenit o recunoastere deplina intre 2 state, acestea pot duce negocieri litigioase, pot incheia tratate comerciale, pot stabili relatii economice. Recu-noasterea de facto este revocabila.