Drept Internațional Public I

Curs nr.1 17 septembrie 2007

Procesul istoric al apariţiei şi dezvoltǎrii dreptului internaţioanal public

Încǎ din antichitate au apǎrut elemente ale dreptului internaţional public care au fost dezvoltate apoi în perioadele urmǎtoare. O dezvoltare însemnatǎ se produce dupǎ formarea statelor moderne din Europa şi a dezvoltǎrii relaţiilor dintre acestea. Astfel apare dreptul internaţioan clasic. Apar tratatele multilaterale şi subiecte noi de drept internaţional prin crearea unor noi organizaţii internaţionale: ex. Uniunea poştalǎ generalǎ din 1874.

Organizarea primelor conferinţe internaţionale în domeniul dreptului internaţional la Haga în 1899 şi 1907 care modificǎ legile şi obiceiurile rǎzboiului precum şi reglementarea pe cale paşnicǎ a diferendelor internaţionale. În perioada interbelicǎ statele au conştientizat faptul cǎ este necesarǎ transformarea dreptului internaţioanal într-un drept al pǎcii prin interzicerea rǎzboiului ca mijloc de realizare al politicilor internaţionale. 1828- Briant-Kellog: momentul în care se trece de la înlocuirea dreptului forţei la forţa dreptului.

Dupǎ al doilea rǎzboi mondial are loc lichidarea procesului colonializǎrii şi apariţiei de noi state independente. Revoluţia tehnico-ştiinţificǎ a determinat apariţia unor noi domenii de activitate umanǎ (spaţiul cosmic şi marin). Aşadar apar norme prin care aceste domenii sǎ fie reprezentate. Creşte numǎrul organizaţiilor internaţioanale guvernamentale precum şi a rolului pe care acestea le au în rezolvarea problemelor internaţionale. Dreptul intenraţional public este chemat sǎ reglementeze domenii noi ca folosirea energiei nucleare în scopuri paşnice, activitatea spaţialǎ, exploatarea şi folosirea resurselor naţionale ale spaţiilor submarine.

Normele de drept internaţional public:

Acestea nu sunt o aglomerare de norme ci un sitem cu anumite caracteristici şi cu o anumitǎ ierarhizare. Norma juridicǎ de drept internaţional public este o regulǎ de conduitǎ stabilitǎ pe baza acordului de voinţǎ al statului sau alte subiecte. Aceasta este obligatorie pentru subiectele care au acceptat-o într-o anumitǎ formǎ. Norma juridicǎ stabileşte drepturi şi obligaţii subiecţilor de drept internaţional.

Caracteristici: exprimǎ voinţa a cel puţin douǎ subiecte de drept internaţioanal şi se adreseazǎ şi sunt obligatorii pentru acestea.

Clasificare:

- în funcţie de izvoare: cutumiare şi convenţionale;

- dupǎ denumire: principii (cele mai numeroase), norme cu caracter general şi norme concrete

- dupǎ ierarhie: norme cu caracter de universalitate (drept internaţional public general) şi norme regioanle

- dupǎ caracterul obligativitǎţii: norme imperative şi norme supletive.

Normele imperative sunt consacrate în convenţia de la viena din 1869 privind dreptul tratatelor şi sunt acele norme de la care nu este admisǎ nicio derogare şi care nu pot fi modificate decât printr-o normǎ nouǎ având acelaşi caracter. Normele imperative sunt obligatorii pentru toate statele şi se aplicǎ în domeniile pe care le reglementeazǎ. Ele apǎrǎ interesele supreme ale comunitǎţii internaţionale şi nu interesele particulare ale unor state. Sunt considerate norme imperative: principiile fundamentale ale dreptului internaţional, norme care vizeazǎ drepturi ale tuturor statelor în domenii în care nu au ca obiect suveranitatea statelor şi normele cu caracter umanitar pe care ansamblul statelor le considerǎ indispensabile pentru a garanta respectarea dreptului elementar la viaţǎ şi libertate (ex.: interzicerea genocidului).

Acordul de voinţǎ: fundament al dreptului internaţional public:

Dreptul internaţional public se formeazǎ pe baza acordului de voinţǎ al statelor care compun la un moment dat comunitatea internaţionalǎ. Statele, prin liberul consimţǎmânt şi în condiţii de deplinǎ egalitate, în cadrul unui prces de coordonare, creeazǎ norme juridice de drept internaţional public care sunt exprimate în cutumǎ sau tratate. Statele nu pot fi obligate sǎ respecte norme internaţionale la formarea cǎrora nu şi-au dat consimţǎmântul. Acesta trebuie sǎ fie liber exprimat şi sǎ fie rezultatul voinţei suverane a statului exprimate în mod clar.

Acordul de voinţǎ se realizeazǎ în cadrul unui proces complex, sinuos, bazat pe concesii şi servicii reciproce, în urma cǎrora se ajunge la soluţii acceptate de cǎtre pǎrţile participante. Adoptarea acestor norme juridice prin exprimarea voinţei suverane nu înseamnǎ însǎ lipsa rǎspunderii statelor pentru nerespectarea acestora, ci dimpotrivǎ, statul suportǎ întegile consecinţe. Prin realizarea acordului de voinţǎ nu se creazǎ o voinţǎ unicǎ, ci statele pǎstreazǎ voinţa lor suveranǎ iar prin acord înfǎptuiesc condiţionarea reciprocǎ şi executarea voinţei în aceeaşi direcţie consfinţitǎ prin norme juridice create.

Normele dreptului internaţional public nu pot fi create prin manifestǎri unilaterale de voinţǎ ale statelor şi nici prin acţiuni ilegale, ci numai prin consens. De aceea se apreciazǎ cǎ dreptul internaţional public este un drept de coordonare şi unul de subordonare ca în cazul dreptului intern.

În legǎturǎ cu antura juridicǎ şi fundamentului dreptului internaţional public s-au conturat trei doctrine:

1) doctrina pozitivistǎ: prezintǎ douǎ variante de tip voluntarist:

- teoria autolimitǎrii;

- teoria voinţei concordante;

2) doctrina normativistǎ;

3) doctrina dreptului natural

Alte teorii: sociologice şi psihologice.

Obiectul dreptului internaţional public:

În principal obiectul dreptului internaţional public îl formeazǎ relaţiile dintre state în calitatea lor de subiect ale dreptului internaţional public. Nu toate relaţiile formeazǎ obiect al dreptului internaţional public ci numai cele în care statele apar ca titulare de drepturi şi obligaţii respectiv titulare ale puterii de stat.

Formeazǎ de asemenea obiect al dreptului internaţional public relaţiile dintre state şi organele internaţionale guvernamentale, precum şi relaţiile dintre state şi naţiunile care luptǎ pentru eliberare, recunoscute ca atare. Din punct de vedere al conţinutului raporturile dintre state şi celelalte subiecte se referǎ la domenii diferite (politic, cultural).