Drept internațional public - teritoriul de stat

Spaţiul planetei noastre, din punct de vedere al regimului său juridic, se

împarte în două categorii principale: teritoriul statelor (teritoriul de stat) aflat

sub suveranitatea lor şi teritoriile cu regim internaţional, nesupuse suveranităţii

statelor.

Teritoriile statelor (sau teritoriul de stat) sunt supuse suveranităţii lor care, în dreptul internaţional public, este garantat, în primul rând, prin principiile: principiul suveranităţii teritoriale a statului (unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional public), principiul integrităţii teritoriale a statelor şi principiul inviolabilităţii frontierelor statelor.

Regimul juridic al teritoriului statelor este reglementat prin legislaţia naţională a fiecărui stat, cu luarea în considerare şi a prevederilor dreptului internaţional.

Spaţiile cu regim internaţional sunt acele spaţii care au un statut internaţional, nefiind supuse suveranităţii unui stat sau grup de state. Aceste spaţii sunt deschise folosirii lor de către toate statele şi popoarele, în condiţii de egalitate şi numai în scopuri paşnice1. Astfel de spaţii sunt: zona internaţională a spaţiilor submarine sau spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti.

1. Definiţia şi elementele teritoriului de stat.

1.1. Definiţia şi caracteristicile teritoriului de stat. Teritoriul de stat este partea globului pământesc asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea sa, în mod exclusiv şi deplin2.

Teritoriul de stat este format din teritoriul terestru, acvatic şi spaţiul aerian.

În cazul statelor moderne, teritoriul lor prezintă următoarele caracteristici:

a) este stabil; b) este baza materială a existenţei şi activităţii statului; c) este limitat prin frontierei statului, care limitează activitatea de guvernare a statului şi competenţa sa teritorială.

În doctrina de drept internaţional, cu privire la natura juridică a teritoriului de stat, s-au conturat 4 teorii principale.

În prezent, cunoaşte o largă acceptare doctrinară teoria competenţei, care

susţine că teritoriul de stat este suprafaţa terestră pe care sunt aplicate şi

executate un anumit sistem de reguli juridice. Teritoriul statului fiind sfera

Drept Internaţional Public

competenţei sale spaţiale.

Competenţa teritorială a statului este exclusivă şi deplină. Ea se numeşte suveranitatea teritorială a statului. Prin competenţă teritorială se înţelege competenţa statului asupra oamenilor de pe teritoriul de stat, asupra bunurilor de pe acest teritoriu şi asupra faptelor care se petrec pe el.

Competenţa teritorială (suveranitatea teritorială) a statului are două

aspecte principale. Un aspect pozitiv, care îşi găseşte expresia în două idei esenţiale: suveranitatea teritorială (ansamblu de puteri juridice ale statului care îi permit să-şi exercite funcţiile într-un spaţiu limitat), care este o putere juridică, dar este şi o noţiune funcţională (îşi găseşte expresia în executarea activităţii statale pe un teritoriu limitat).

Celălalt aspect al suveranităţii teritoriale este cel negativ, care constă în caracterul ei exclusivist.

„Suveranitatea teritorială presupune dreptul exclusiv de exercitare a activităţilor statale”. Ea exclude, în principiu, activităţile altor state pe teritoriul unui stat.

În practica internaţională şi în doctrina de drept internaţional, de la regula exclusivităţii suveranităţii teritoriale a statelor sunt admise anumite excepţii. Astfel, avem următoarele cazuri:

a) Condominium (coimperium) când două state îşi exercită, în condiţii de egalitate, autoritatea lor politică şi jurisdicţională pe un teritoriu determinat3. Acel teritoriu este scos de sub competenţa exclusivă a unui stat.

b) Servituţile internaţionale care se caracterizează prin restrângerea independenţei unui stat pe a cărui teritoriu un alt stat exercită o competenţă de reglementare legislativă, sau administrativă. Servitutea internaţională presupune cedarea expresă a unui drept suveran de către un stat altuia.

c) Cesiunea (cedarea)de teritoriu este operaţiunea juridică convenţională pe baza căreia un stat renunţă la suveranitatea sa asupra unui teritoriu în favoarea altui stat, care îşi extinde suveranitatea pe acel teritoriul.

1.2. Elementele teritoriului de stat. Teritoriul de stat se compune din

teritoriul terestru (solul şi subsolul), teritoriul acvatic (apele interioare

nemaritme) şi apele maritime cuprinse între frontierele statului, inclusiv marea teritorială spaţiul aerian.

Din teritoriul unor state fac parte şi sectoarele polare din Arctica sau Antarctica. În Arctica au sectoare polare statele care au litoral în Oceanul Îngheţat de Nord (Rusia, Norvegia, Danemarca şi Canada).

Se mai consideră că fac parte din teritoriile statelor cablurile submarine care leagă părţi din teritoriul lor.

O situaţie specială o constituie enclava, adică o parte din teritoriul unui stat, care este izolată de restul teritoriului prin teritoriile altor state. Comunicarea între statul căruia îi aparţine enclava şi aceasta se face prin teritoriul statelor interpuse, pe bază de acorduri.