Drept Penal

1) Abuzul de încredere.

Infracţiunea de abuz de încredere este reglementată de art. 213 C. pen. Infracţiunea de abuz de încredere constă în fapta persoanei care îşi însuşeşte un bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept sau refuzul de a-l restitui. Obiectul infracţiunii. Obiectul juridic specific al infracţiunii de abuz de încredere îl constituie relaţiile sociale patrimoniale a căror normală desfăşurare depinde de apărarea încrederii între subiectele raporturilor respective. Obiectul material îl constituie bunul mobil deţinut cu orice titlu de făptuitor. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ nu poate fi decât persoana care deţine, pe baza unui raport juridic, un bun mobil al altuia. Participaţia este posibilă. Subiect pasiv direct este persoana de la care făptuitorul primise bunul. În cazul în care bunul aparţinea altei persoane, aceasta va fi subiect pasiv indirect. Latura obiectivă. Elementul material al faptei este prevăzut de lege în trei ipostaze: însuşirea, dispunerea pe nedrept şi refuzul de restituire. „Însuşirea” reprezintă luarea în stăpânire a bunului mobil de către cel care, de drept, nu avea decât detenţia acestuia. Pe lângă corpus, făptuitorul îşi arogă în mod fraudulos şi animus, comportându-se cu bunul ca un adevărat proprietar. Refuzul de restituire înseamnă împotrivirea manifestă a detentorului de a înapoia bunul mobil celui care i la încredinţat. Simpla abţinere de a restitui bunul la epuizarea termenului până la care subzistă detenţia nu reprezintă un „refuz de restituire”. Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Deşi este susceptibilă de toate formele, legea nu pedepseşte nici actele preparatorii, nici tentativa. Consumarea infracţiunii de abuz de încredere are loc în momentul însuşirii, al dispunerii pe nedrept ori al refuzului. Această consumare este instantanee. Fapta poate avea caracterul unei infracţiuni continuate. Abuzul de încredere se poate realiza prin trei modalităţi normative: însuşirea bunului altuia, dispunerea pe nedrept de un asemenea bun sau refuzul de a-l restitui. Infracţiunea se poate realiza şi printr-o varietate de modalităţi faptice. Abuzul de încredere se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amendă. Pentru infracţiunea de abuz de încredere, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Dacă însă bunul este în întregime sau în parte al statului, acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Dacă prin comiterea infracţiunii de abuz de încredere s-a produs o pagubă nesemnificativa şi sunt îndeplinite celelalte condiţii, instanţa de judecată poate dispune înlocuirea răspunderii penală cu răspunderea care atrage o sancţiune de drept administrativ.

2) Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor.

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este reglementată de art. 246 C. Pen. Infracţiunea constă în fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale de serviciu, pentru protejarea cărora este necesar ca orice funcţionar public să-şi îndeplinească atribuţiile conform statutului său juridic, evitând astfel să aducă atingere intereselor legale ale unei persoane. În subsidiar, sunt protejate relaţiile sociale privitoare la interesele legale ale persoanelor fizice, interese la care se referă, direct sau indirect, actul de serviciu. De regulă, obiectul material lipseşte. Dacă însă fapta se realizează asupra unui bun, obiectul material este acel bun. Subiectul activ este funcţionarul public sau un alt funcţionar, deci circumstanţiat. Subiectul pasiv este statul ca titular al valorilor sociale ocrotite de lege, adică bunul mers al activităţii instituţiilor publice. Subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană. Fapta se comite numai cu prilejul efectuării unui act de serviciu la care agentul era îndreptăţit să procedeze. Elementul material constă într-o acţiune ori o inacţiune. Astfel, autorul nu îndeplineşte actul de serviciu atunci când trebuia să facă acest lucru ori, dimpotrivă, îl realizează, dar într-un mod necorespunzător. Pentru ca infracţiunea să subziste nu este nevoie de repetarea elementului material. Termenul act utilizat în lege are semnificaţia de operaţiune pe care funcţionarul trebuie să o efectueze. Prin neîndeplinirea unui act se înţelege omisiunea făptuitorului de a efectua acea activitate, pe care era obligat să o facă, iar prin neîndeplinirea în mod defectuos se înţelege efectuarea unei operaţii în mod abuziv, altfel de cum trebuia făcută. Pentru existenţa infracţiunii se cere ca fapta să fi fost săvârşită de făptuitor în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Urmarea infracţiunii constă în apariţia unei vătămări aduse intereselor unei persoane fizice. Raportul de cauzalitate presupune nu numai dovedirea caracterului incorect al exercitării atribuţiilor de serviciu de către autor, dar şi relevarea faptului că rezultatul acestei conduite necorespunzătoare a fost, nemijlocit, o vătămare a drepturilor unei persoane. Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este numai intenţie (directă sau indirectă). Culpa este exclusă, deoarece termenul „cu ştiinţă” pe care îl conţine textul de lege implică cunoaşterea de către agent a caracterului necorespunzător al exercitării atribuţiilor lui de serviciu şi urmărirea sau acceptarea ca, prin aceasta, să se ajungă la vătămarea intereselor legale ale unei persoane. Actele de pregătire şi tentativa nu se pedepsesc. Consumarea are loc numai atunci când s-a produs efectiv lezarea unui drept patrimonial sau nepatrimonial al subiectului pasiv adiacent. Infracţiunea poate avea forma continuată atunci când făptuitorul, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, omite cu ştiinţă să îndeplinească în mod repetat un act sau în mod repetat îndeplineşte defectuos un act, aducând o vătămare intereselor legale ale unei persoane. Se disting două modalităţi normative: prima constă în neîndeplinirea cu ştiinţă a unui act de către un funcţionar public (sau funcţionar) în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu; cea de-a doua constă în îndeplinirea defectuoasă a unui act de către funcţionarul public‚ (sau funcţionarul) în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. Infracţiunea poate prezenta diferite modalităţi faptice generate de împrejurările în care s-a produs abuzul şi care pot avea ca efect atenuarea sau agravarea răspunderii penale. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani.

3) Abuzul în serviciu contra intereselor publice.

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice este reglementată de art. 248 C. pen. Abuzul în serviciu contra intereselor publice constă în fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiunilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 C. Pen., sau o pagubă patrimoniului acesteia. Obiectul juridic special îl formează relaţiile sociale a căror normală desfăşurare şi dezvoltate nu este posibilă fără o corectă îndeplinire a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarii publici (sau funcţionari). Obiectul material.