Drept Penal

I. NOłIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL PENAL

1. Notiunea dreptului penal

În sistemul dreptului pozitiv, dreptul penal – ramură a dreptului public –

reprezintă un ansamblu de norme care reglementează relatiile sociale care iau nastere

în actiunea de prevenire si combatere a infractionalitătii, norme care determină faptele

ce constituie infractiuni, sanctiunile corespunzătoare lor, precum si conditiile de

aplicare si executare a acestora.

Ca instrument principal al politicii penale, dreptul penal are ca scop apărarea

valorilor sociale esentiale pentru existenta unei societăti împotriva fenomenului

infractional, ceea ce relevă necesitatea reglementării juridico-penale.

Potrivit art. 1 C.pen. – care înscrie expres scopul legii penale – se prevede că

legea penală apără împotriva infractiunilor România, suveranitatea, independenta,

unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertătile acesteia,

proprietatea, precum si întreaga ordine de drept.

2. Obiectul si caracterele dreptului penal

Dreptul penal reprezintă o ramură autonomă de drept, având un obiect

propriu de reglementare si consacrând un ansamblu de principii fundamentale ce

guvernează întreaga reglementare penală privitoare la institutiile fundamentale –

infractiunea, răspunderea penală si sanctiunile de drept penal.

Obiectul dreptului penal – reprezentat de relatiile de apărare socială, ca relatii

de prevenire si combatere a criminalitătii – are un caracter complex, relatiile sociale

manifestându-se, pe de o parte, ca relatii de conformare (cooperare) stabilite între stat

si destinatarii normelor penale – ce se nasc de la data intrării în vigoare a legii penale

-, constând în dreptul statului de a pretinde o anumită conduită, prin abtinerea de la

săvârsirea faptelor incriminate si în obligatia ce revine destinatarilor legii penale de a

adopta conduita impusă; pe de altă parte, ca relatii de conflict (represive) – ce se nasc

la data si cu ocazia comiterii faptelor ce constituie infractiuni -, constând în dreptul

statului de a trage la răspundere penală si de a aplica sanctiuni si, respectiv, obligatia

persoanei vinovate de comiterea infractiunii de a suporta consecintele faptei sale.

Prin specificul reglementărilor sale, dreptul penal apartine dreptului public,

instituind raporturi de putere în care partea dominantă este întotdeauna statul, atât în

relatiile de conformare (prin elaborarea normelor penale ce impun o anumită

conduită), cât si în cele de conflict (în procesul aplicării legii penale prin intermediul

organelor competente, în vederea tragerii la răspundere penală si aplicării

sanctiunilor).

Ocupând un loc bine definit în sistemul de drept, dreptul penal – ramură de

sine-stătătoare cu un caracter autonom – interferează, având strânse legături cu alte

ramuri de drept public (dreptul constitutional, dreptul procesual penal, dreptul

executional penal, dreptul financiar s.a.). Retinem legătura îndeaproape realizată cu

dreptul procesual penal, legătură evidentă atâta timp cât, prin normele penale sunt

consacrate faptele ce constituie infractiuni si ansamblul sanctiunilor corespunzătoare,

iar prin normele procesual penale reglementându-se procedura de tragere la

răspundere penală a celor vinovati de comiterea infractiunilor. Interdependenta celor

două ramuri autonome de drept – drept penal material si procesual – rezidă si în

scopul comun urmărit. Consacrat în art. 1 C.pr.pen., scopul procesului penal priveste

constatarea la timp si în mod complet a faptelor care constituie infractiuni, astfel că

orice persoană care a săvârsit o infractiune să fie pedepsită potrivit vinovătiei sale si

nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală (alin. 1). Procesul

penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a

drepturilor si libertătilor acesteia, la prevenirea infractiunilor, precum si la educarea

cetătenilor în sprijinul respectării legilor (alin. 2).

Dreptul penal prezintă legături si cu ramuri de drept privat (dreptul civil,

dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii s.a.) prin ocrotirea penală a

faptelor grave pentru relatiile sociale ce formează obiectul de reglementare a acestor

ramuri de drept.

Dreptul penal are si un caracter unitar, unitate care este pusă în evidentă de

unitatea principiilor ce reglementează materia penală. Sub aspectul structurii sale,

dreptul penal – reprezentat printr-un ansamblu de norme juridico-penale – se divide în

drept penal – parte generală si drept penal – parte specială, urmând de altfel si

împărtirea Codului penal în două părti – partea generală si partea specială. Normele

penale generale îsi au sediul, de regulă, în partea generală a Codului penal,

reglementând institutiile fundamentale – infractiunea, răspunderea penală si

sanctiunile de drept penal. Normele speciale - cu sediul în partea specială a Codului

penal sau în legi speciale – sunt norme de incriminare prin care se prevăd faptele ce

constituie infractiuni si pedepsele corespunzătoare acestora.

Unitatea dreptului penal nu este afectată de această diviziune, între cele două

categorii de norme penale – generale si speciale – existând o interdependentă,

normele generale aplicându-se numai prin intermediul normelor speciale, iar acestea

din urmă, la rândul lor, completându-se de către cele generale, numai dacă prin

dispozitiile speciale nu se derogă de la cele generale.

3. Institutiile fundamentale ale dreptului penal

Institutiile fundamentale ale dreptului penal sunt reprezentate de infractiune,

răspunderea penală si sanctiunile de drept penal, institutia infractiunii fiind, pe drept

cuvânt, apreciată în doctrină ca „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal,

infractiunea determinând răspunderea penală si sanctiunea penală.

Institutia infractiunii este consacrată în Titlul II al părtii generale a Codului

penal, cadrul reglementărilor în materie incluzând dispozitii generale privind

infractiunea (art. 17-19¹), tentativa (art. 20-22), participatia (art. 23-31), pluralitatea de

infractiuni (art. 32-43) si cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 44-51).

Legea penală cuprinde dispozitii exprese privitoare la răspunderea penală în

art. 17 alin. 2 potrivit căruia infractiunea este unicul temei al răspunderii penale si

corespunzător Titlului VII al părtii generale a Codului penal unde sunt reglementate

cauzele care înlătură răspunderea penală (conform art. 119 si următoarele sunt

prevăzute amnistia, prescriptia răspunderii penale, lipsa/retragerea plângerii prealabile

si împăcarea părtilor).