Drept Penal

1. Noţiuni introductive.

Dreptul penal, ca ramură a sistemului de drept, este format din două părţi – partea generală şi partea specială. Partea generală a dreptului penal cuprinde totalitatea normelor penale generale, referitoare la: scopul legii penale, aplicarea acesteia în timp şi spaţiu, infracţiune, răspunderea penală, pedepsele aplicabile, limitele acestora şi condiţiile de aplicare. În principal, aceste norme se regăsesc în partea generală a Codului penal, art. 1-154. Dispoziţiile din Codul penal sunt completate prin numeroase prevederi din legile speciale.

2. Scopul legii penale. Scopul legii penale este consacrat, în mod explicit, prin prevederile art. 1 din Codul penal, potrivit cărora legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept. Ca ramură a sistemului de drept, dreptul penal aparţine dreptului public, deoarece, pe de o parte, reglementează relaţii de apărare socială, iar pe de altă parte, reglementează relaţii sociale de putere sau de autoritate, în care una dintre părţi este statul, reprezentat prin autorităţile abilitate cu activitatea de înfăptuire a justiţiei.

3. Aplicarea legii penale în spaţiu. Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Potrivit prevederilor art. 142 Cod penal prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia. Legea penală se aplică şi infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară.

4. Aplicarea legii penale în timp. Principiul activităţii legii penale ste consacrat prin prevederile art. 10 Cod penal, potrivit cărora legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare. În baza acestui principiu, rezultă că pentru determinarea legii penale aplicabile într-un caz concret, este necesar să se stabilească legea penală în vigoare la momentul săvârşirii faptei, prin verificarea momentului intrării respectiv ieşirii acesteia din vigoare. De regulă legile intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial, cu excepţia cazurilor în care se prevede o dată ulterioară pentru intrarea în vigoare. Neretroactivitatea legii penale consacră regula potrivit căreia legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infrcaţiuni. Retroactivitatea legii penale consacră regula potrivit căreia legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor

3

educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

5. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Potrivit alin. 1 art. 17 Cod penal infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

a) – Faptă prevăzută de legea penală. Fapta poate fi prevăzută fie în partea specială a Codului penal fie într-o lege specială. Cerinţa prevederii faptei în legea penală este expresia principiului legalităţii.

b) – Faptă care prezintă pericol social. În înţelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art. 1 şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse. Pericolul social există atunci când fapta săvârşită aduce o vătămare efectivă valorilor sociale protejate prin norma de incriminare dar şi atunci când se produce o stare de pericol pentru respectivele valori, după cum este vorba despre infracţiuni de rezultat sau de pericol. Pericolul social abstract este apreciat de către legiuitor atunci când incriminează o faptă socialmente periculoasă şi se reflectă în limitele de pedeapsă pentru respectiva infracţiune. Pericolul social concret este pericolul pe care îl prezintă o anumită faptă comisă, se apreciază de către organele judiciare competente, pe baza criteriilor de individualizare şi se reflectă în pedeapsa aplicată autorului faptei, atât sub aspectul cuantumului cât şi a modalităţii de executare. Nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului. În cazul faptelor care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ.

c) – Faptă săvârşită cu vinovăţie. Potrivit art. 19 Cod penal vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă.

Intenţia există atunci când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte.