Drept Penal

Sintagma drept penal în accepţiunea cea mai largă desemnează ramura dreptului pozitiv, având ca obiect studiul reprimării de către stat a faptelor de natură a crea o situaţie intolerantă pentru ordinea socială.

Ca ramură a dreptului pozitiv, dreptul penal nu acţionează ca un drept ideal sau ca un drept naţional, ci ca un ansamblu de norme scrise pe care sunt ataşate sancţiuni ferme, pedepse, de unde rezultă şi denumirea de drept penal de la cuvântul latin poena –pedeapsă.

În literatura juridică străină, dreptul penal este denumit şi drept criminal, denumire care derivă din cuvântul latin crimen –crimă.

În realitate fiecare denumire se referă doar la una din instituţiile fundamentale ale ramurii de drept, respectiv la pedeapsă ori la infracţiune.

Necesitatea dreptului penal

Dreptul penal a fost instituit din necesitatea apărării valorilor esenţiale pentru existenţa societaţii împotriva criminalitaţii care s-a manifestat în toate perioadele istorice.

Dreptul penal este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale, existenţa fenomenului infracţional şi necesitatea combaterii lui, necesitatea reglementării juridice a acţiuni de apărare a valorilor sociale.

Fenomenul infracţional sau criminalitatea reprezinta totalitatea infracţiunilor săvârşite la un moment dat într-o societate determinată, care poate fi reală, legală şi aparentă.

Criminalitatea reală reprezintă totalitatea infracţiunilor săvârşite în societate, inclusiv cele necunoscute de organele judiciare.

Criminalitatea aparentă cuprinde toate faptele penale care au ajuns la cunoştinţa organelor judiciare.

Criminalitatea legală are în vedere toate infracţiunile pentru care instanţele judiciare au pronunţat hotărâri definitive de condamnare.

În această concepţie, dreptul penal reglementează două categorii de raporturi juridice:

- de conformare sau de cooperare care are în vedere relaţiile societaţii ce iau naştere în momentul apariţiei legii penale, când se impune o anumită conduită membrilor societăţii respectată de marea lor majoritate.

- de conflict sau de constrângere

Sfera de cuprindere a celor trei forme de criminalitate este diferită, prima fiind cea mai cuprinzătoare, iar ultima cea mai restrânsă.

Obiectul dreptului penal

Dreptul penal are un obiect de reglementare constituit din relaţiile de conformare a membrilor societaţii, de respectare a prevederilor normelor penale prin adeziunea tacită şi voluntară faţa de acestea, iar în cazul nerespectării dispoziţiilor penale prin săvârşirea de infracţiuni, obiectul său îl constituie relaţiile sociale de conflict născute între stat şi infractori în vederea tragerii la răspundere penală a celor care au încălcat normele penale şi a obligării lor la suportarea consecinţelor juridice născute din faptele penale săvârşite.

Caracterele dreptului penal

Caracterele dreptului penal rezultă din specificul relaţiilor de apărare socială care îi revin spre reglementare.

În această privinţă nu există o unanimitate de păreri, autorii exprimând, deci opinii diferite.

- Caracterul autonom al dreptului penal

Autonomia unei ramuri de drept se justifică printr-un obiect propriu de reglementare şi a celorlalte criterii complementare, cum ar fi: un conţinut propriu, format din ansamblul normelor care constitue conduita în vederea apărării valorilor sociale prin norme prohibitive sau prin norme onerative.

Caracterul autonom al dreptului penal rezultă din faptul că are un sistem propriu de instituţii juridice, are un sistem propriu de integrare şi aplicare a legii, din întreaga reglementare referitoare la pedeapsă rezultă nu numai obligativitatea aplicării ei, ci şi a analizării personalităţii infractorului în cadrul individualizării pedepsei ca natură, durată şi modalităţi de executare.

2) Caracterul unitar al dreptului penal

Dreptul penal cuprinde două categorii de norme:

- unele generale, care reglementează instituţiile sale fundamentale(infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal)

- altele speciale, cu sediul în codul penal şi în legile speciale cu dispoziţii penale, incriminează diferite tipuri de infracţiuni prevăzând şi pedepsele corespunzătoare lor sub aspectul naturii şi duratei.

Între cele două categorii de norme există strânsă conexiune în sensul că normele generale se aplică numai prin intermediul normelor speciale de unde rezultă caracterul unitar al dreptului penal şi imposibilitatea divizării lui în drept penal general şi drept penal special în funcţie de cele două categorii de norme.

În prezent caracterul unitar al dreptului penal este admis în mod unanim în literatura de specialitate română şi nu se acceptă existenţa unui drept penal general şi al altuia special.

Unii autori susţin că ar fi un drept internaţional penal ca un ansamblu de reguli juridice cutumiare sau convenţionale stabilite sau acceptate în relaţiile dintre state, referitoare la reprimarea infracţiunilor comise prin violarea dreptului internaţional penal.

3) Caracterul de drept public

Dreptul penal aparţine dreptului public întrucât relaţiile pe care le reglementează se stabilesc între stat ca purtător al autorităţii, singurul în drept să exercite constrângerea în cazul săvârşirii de infracţiuni şi persoanele fizice care comit aceste fapte.

Chiar în situaţia în care prin infracţiuni se aduce atingere dreptului şi intereselor legitime ale unei persoane, raportul juridic de drept penal se stabileşte între stat şi infractor, iar acţiunea penală de tragere la răspundere penală este de ordine publică şi se exercită de organele juridice abilitate prin lege.

Scopul dreptului penal

Acesta este determinat de necesitatea apărării valorilor sociale şi a ordinii de drept împotriva infractorilor şi în această privinţă, art.1 din Codul penal prevede că: ”Legea penală apără împotriva infracţiunilor, România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoanele, drepturile şi libertăţile acestora, proprietatea şi întreaga ordine de drept.”

Locul dreptului penal în sistemul dreptului

În sistemul dreptului românesc, dreptul penal are strânse legături cu celelalte ramuri. Legătura cu dreptul constituţional

Constituţia ca izvor principal al dreptului constituţional este în acelaşi timp şi izvor pentru întregul drept şi deci orice ramură de drept inclusiv dreptul penal îşi găseşte fundamentul juridic în normele din Constituţie.