Drept Penal si Procedura Penala

Imagine preview
(8/10 din 3 voturi)

Acest curs prezinta Drept Penal si Procedura Penala.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 51 de pagini .

Profesor: Lector drd. Dorinica Ioan

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Drept

Extras din document

NOTIUNEA DE INFRACTIUNE SI TRASATURILE EI ESENTIALE

1. Preliminarii

Stiinta dreptului penal foloseste mai multe acceptiuni ale notiunii de infractiune astfel:

- infractiunea – fapta a omului prin care se aduce atingere unei anumite valori sociale iar cel care a savârsit o astfel de fapta trebuie sa fie pedepsit.Aceasta fapta devine infractiune numai daca îndeplineste conditiile prevazute de norma de incriminare pentru a fi calificata astfel.

- Infractiunea – fapta descrisa de legea penala. Este acceptiunea legiuitorului care interzice, sub sanctiuni specifice, faptele considerate periculoase pentru valorile sociale esentiale ale societatii. În aceasta acceptiune, infractiunea se regaseste în partea speciala a codului penal, în legi penale speciale sau în legi nepenale cu dispozitii penale(neglijenta în serviciu, darea de mita, luarea de mita, omor, furt, etc.)

- Infractiunea – institutie fundamentala a dreptului penal care, alaturi de celelate doua - raspunderea penala si sanctiunile de drept penal, formeaza „pilonii” dreptului penal.

Precizam ca între aceste trei institutii exista o strânsa legatura. Fara institutia infractiunii nu ar putea exista si functiona celelalte doua si invers. Astfel, potrivit dispozitiilor art. 17 alin.2 din C.pen. „Infractiunea este singurul temei al raspunderii penale". Ceea ce însemana ca fara infractiune nu poate exista raspundere penala si fara aceasta din urma nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.

2. Definitia infractiunii

Codul penal român în vigoare defineste notiunea de infractiune, în art 17, ca fiind „fapta care prezinta pericol social, savârsita cu vinovatie si prevazuta de legea penala"

Consacrarea definitiei legale a infractiunii, în chiar codul nostru penal, are semnificatii deosebite atât pentru teoreticieni cât si pentru practicienii în domeniu. Astfel, ea ajuta organele competente a aplica legea penala la caracterizarea unor fapte concrete ca fiind infractiuni sau, dimpotriva având o natura extrapenala. În acelasi timp, reflecta unele principii fundamentale ale dreptului penal, cum sunt: principiul raspunderii subiective si principiul legalitatii incriminarii.

De asemenea, prin aceasta definitie sunt puse în evidenta de catre legiuitorul nostru penal aspectele: material, uman, social, moral-politic si juridic ale infractiunii. Material, în sensul ca reprezinta o manifestare exterioara a individului; uman pentru ca reprezinta o activitate omeneasca; social deoarece priveste, se îndreapta împotriva realitatilor sociale; moral-politic deoarece reprezinta atitudinea morala si politica a faptuitorului fata de valorile sociale; juridic deoarece reprezinta o încalcare a unei norme juridice penale .

3.Trasaturile esentiale ale infractiunii

Din definitia infractiunii prevazuta în art. 17 alin.l C.pen. rezulta trei trasaturi esentiale ale acesteia si anume:

A. fapta care prezinta pericol social

B. fapta savârsita cu vinovatie

C. fapta prevazuta de legea penala.

A. Fapta care prezinta pericol social

Nu putem analiza trasaturile esentiale ale faptei fara sa stim ce este fapta ca atare deoarece infractiunea se caracterizeaza, în primul rând, prin aceea ca este o fapta, adica o manifestare reala a faptuitorului în sfera relatiilor sociale, cu o existenta obiectiva care poate sa puna în pericol valorile sociale ocrotite de lege. Aceasta fapta poate consta într-o actiune sau o inactiune.

Fapta trebuie sa prezinte pericol social. Se cuvine sa amintim ca numai activitatile omenesti pot prezenta pericol social, deoarece numai omul se afla în relatii sociale. Spre exemplu, reactia animalului, evenimentele naturii (cutremur, inundatie s.a.) care prin consecintele lor sunt periculoase (vatamari, distrugeri, pierderi de vieti omenesti) nu prezinta pericol social, chiar daca rezultatul se produce în societate.

Codul penal român defineste pericolul social în art. 18 ca fiind „orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate în art.1 C.pen. si pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse”.

De aici rezulta ca trasatura esentiala a infractiunii de a fi o fapta ce prezinta pericol social se materializeaza în doua aspecte:

- prin fapta se aduce atingere unor valori sociale importante, aratate generic în art.l C.pen.(statul român, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, etc );

- pentru sanctionarea unei astfel de fapte este necesara aplicarea unei pedepse.

În doctrina penala, pericolul social ca trasatura a infractiunii este cunoscut sub doua forme:

- pericol social generic

- pericol social concret.

Pericolul social generic este apreciat de legiuitor în momentul înscrierii faptei periculoase în legea penala ca infractiune (ex.: omor, delapidare, viol etc).

Pericol social concret este pericolul ce-1 reprezinta o fapta concreta savârsita de o persoana si este apreciat de instanta judecatoreasca cu prilejul judecarii faptei. El se reflecta în sanctiunea penala aplicata.

Aprecierea pericolului social concret al unei fapte are loc în functie de anumite criterii ce sunt prevazute în lege (art.181 alin.2 C.pen.) cum ar fi, de exemplu, modul si mijloacele de savârsire a faptei, scopul urmarit de faptuitor, persoana si conduita faptuitorului etc.

B. Fapta savârsita cu vinovatie.

Savârsirea faptei cu vinovatie este a doua trasatura esentiala a infractiunii. Ea este expres prevazuta în Codul penal art.17 coroborat cu art. 19 care consacra pe plan legislativ formele de vinovatie – intentia si culpa.

Vinovatia priveste latura subiectiva a infractiunii si este rezultatul interactiunii a doi factori: constiinta (factorul intelectiv) si vointa (factorul volitiv).

Constiinta, este acea facultate psihica prin care persoana (faptuitorul) îsi da seama, are reprezentarea actiunilor sau inactiunilor sale, precum si a rezultatului acestora, care este periculos.

Vointa este elementul psihic prin care faptuitorul savârseste actiuni sau inactiuni antrenând energia sa fizica spre realizarea rezultatelor urmarite. Este necesar ca vointa sa fie liber determinata, adica persoana sa aiba capacitatea psiho-fizica de a se autodetermina si de a fi stapâna pe actele sale.

În doctrina penala, vinovatia a fost definita ca fiind „atitudinea psihica a persoanei care, savârsind cu vointa neconstrânsa o fapta ce prezinta perocol social, a avut, în momentul executarii, reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala , subiectiva a acestei reprezentari”

Vinovatia are doua forme:

1. intentia

2. culpa

La acestea se mai adauga si o forma mixta, specifica unor infractiuni, denumita intentie depasita (praeterintentie).

1. Intentia reprezinta forma fundamentala de vinovatie si este definita în art.19 alin. 1 pct.l C.pen.

Ea are doua modalitati: intentia directa si intentia indirecta.

- Intentia directa. Potrivit art.19 alin.l pct.1, lit.a C.pen., intentia directa se caracterizeaza prin prevederea rezultatului faptei sale de catre infractor si urmarirea producerii acelui rezultat, prin savârsirea faptei. Aceasta prevedere a faptei trebuie sa fie reala, efectiva.Pentru existenta intentiei directe se cere ca rezultatul urmarit sa corespunda rezultatului firesc al unei fapte care prezinta pericol social si acel rezultat sa fi fost prevazut de faptuitor, indiferent de particularitatile în care 1-a conceput acesta (ex.: faptuitorul a ucis o alta persoana decât pe cea vizata de el sau a furat un obiect ce apartinea unei alte persoane decât aceleia presupuse de el).

- Intentia indirecta (art.19.alin.l pct.l. lit.b C.pen.) se caracterizeaza prin prevederea rezultatului faptei sale de catre infractor si, desi nu îl urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.

Fisiere in arhiva (1):

  • Drept Penal si Procedura Penala.doc

Alte informatii

Facultatea de Administratie Publica