Drept Procesual Penal

CAPITOLUL I URMĂRIREA PENALĂ Secţiunea I. Aspecte introductive privind urmărirea penală Urmărirea penală ca primă fază a procesului penal Procesul penal reprezintă o realitate vie, o activitate concretă şi se va desfăşura ori de câte ori trebuie restabilită ordinea de drept, prin aplicarea sanctiunilor de drept penal, pe cale de constrângere. De asemenea, procesul penal presupune o activitate judiciară complexa ce se desfăşoară dupa anumite reguli stricte, stipulate de normele dreptului rocesual penal. Astfel, procesul penal se desfăşoară pe parcursul unor etape necesare, succesive, care poartă denumirea de faze ale procesului penal, şi anume: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a fotărârilor penale.

Activităţile îndeplinite în desfăşurarea unei faze procesuale au ca functiune şi finalitate proprii asigurarea şi înlesnirea desfăşurării fazei procesuale urmatoare, funcţiune şi finalitate proprii (abilităţi) care se integreaza în finalitatea comuna tuturor fazelor, adică functiunea şi finalitatea procesului penal1. În faza de urmarire penală sunt cuprinse etapele descoperirii, cercetarii penale şi ale trimiterii în judecată. Prin activităţile întreprinse în această fază se descoperă infracţiunile, se identifică autorul (ii) infracţiunilor şi se administrează probele în cauză, în vederea trimiterii în judecată. Aceste activitati se îndeplinesc de catre organele de cercetare penala şi procuror prin actele procesuale şi procedurale prescrise de lege. Instanta de judecat poate interveni în faza de urmarire penala numai în cazul masurilor preventive, prelungirii acestora sau solutionării cailor de atac îndreptate împotriva unor masuri procesuale. Având în vedere dispozitiile art. 1, alin. 5 din Constituţia României, şi anume: „Respectarea Constituţiei, a suprematiei sale şi a legilor este obligatorie" şi art. 2, alin. 1 din Codul de procedură penală care prevede că: „Procesul penal se desfăşoara atât în cursul urmaririi penale cat şi în cursul judecăţii, potrivit dispozitiilor prevazute de lege. În faza de urmărire penala se aplica, în functie de cauzele respective, principiile fundamentale: legalitatea procesului penal, aflarea adevarului, rolul activ al organelor judiare penale, garantarea libertăţii persoanei, respectarea demnităţii umane, garantarea dreptului la apărare, prezumţia de nevinovăţie, operativitatea procesului penal, egalitatea persoanelor în procesul penal. Există situaţii când principiul oficialităţii nu funcţionează în cazurile prevăzute de art. 279 lit. a Cod de procedură penală. Urmărirea penală lipseşte când plângerea prealabilă se adresează direct instanţei de judecată (acţiuni penale directe) şi în cazul extinderii acţiunii penale ori a procesului penal.

1 V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, pag. 23; J. Pardel, Detroit penal compare, Dalloz, Paris, 1995, pag. 485.

Urmărirea penală este considerată "sufletul procesului penal", ea constituind întâiul act al acestei activităţi procesuale, judecata fiind actul al doilea, iar executarea hotărârilor, epilogul2. Obiectul şi limitele urmăririi penale. Obiectul urmăririi penale. Dispoziţiile art. 200 Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este cazul sau nu să se dispună trimiterea în judecată. Potrivit articolului, evocat, obiectul urmăririi penale constă în „strângerea probelor necesare”, adică în descoperirea, adunarea, examinarea şi aprecierea probelor pentru a se putea dispune, dacă este sau nu cazul, trimiterea în judecată a făpturitorilor.

Strângerea probelor trebuie să se refere la3:

- existenţa infracţiunilor - legea prevede că existenţa materiala a unei fapte dacă ea este prevazuta de legea penala, indiferent de faza de desfăşurare, adică atat infracţiunea consumata, cat şi tentativa;

- identificarea faptuitorilor - probele adunate trebuie sa stabileasca cunoaşterea făptuitorilor în calitate de autori, instigatori sau complici, cat şi descoperirea datelor de identificare a persoanei care a comis fapta;

- stabilirea răspunderii faptuitorului - probele necesare trebuie sa priveasca nu numai materialitatea faptelor, ci şi elucidarea tuturor aspectelor legate de vinovăţia făptuitorului dacă acesta poate sau nu sa raspunda penal. Dispoziţiile art. 200 C. pr. pen. referitor la obiectul urmaririi penale trebuie privite în concordanţă cu art. 202 C. pr. pen. în care se arata ca organul de urmarire penala este obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevarului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia, şi cu dispoziţiile art. 262 alin. 1 şi art. 265 C.pr.pen. care arata ca urmarirea penală trebuie sa fie completa. Din aceste dispoziţii reezulta ca strangerea probelor nu se face numai pentru stabilirea existentei infracţiunilor şi identificarea făptuitorilor, ci şi pentru identificarea persoanei vătămate. Este important a se identifica şi persoana vatamata, dar trebuie sa se identifice şi aspectele legate de latura civila a cauzei penale. În situatiile cand acţiunea civila se porneşte din oficiu (art. 17 C.pr.pen.) organul de urmărire penala va cere persoanei vatamate sau reprezentantului său legal sa prezinte situatia cu privire la întinderea pagubei şi date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită. Situaţia cu privire la întinderea pagubei este necesară cand încadrarea juddica a faptei nu se poate face decat daca se ţine seama de închiderea prejudiciului. Potrivit art. 13 alin. 1 din OUG nr. 134/2005 sunt de competenţa D.N.A. infracţiunile prevazute în Legea nr. 78/2000, eu modificarile şi completarile ulterioare, săvârşite în una din urmatoarele conditii:

- dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decat echivalentul în lei a 200.000 Euro, ori o perturbare deosebit de grava a activităţii unei autoritali publice, institutii publice sau oricarei alte persoane juridice, ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formeaza obiectul infracţiunii de coruptie este

2 I. Tanoviceanu, Curs de Procedură penală română, Atelierele Grafice SOCEC& CO Societate anonimă, Bucureşti, 1913, pag. 200. 3 Gheorghiţă Mateuţ, Procedura penală, Partea specială, vol I, Bucureşti, Lumina Rex, 1997, pag. 104-105; V. Dongoroz şi colectiv, op. cit. pag. 25.

mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 Euro;

Deşi legea nu prevede expres, pentru buna desfăşurare a procesului penal, în timpul urmăririi penale, organele de urmarire penala pot lua anumite masuri procesuale personale sau reale, obligatorii sau facultative (ex: retinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea sau tara inculpatului - ca masura personala, aplicarea unui sechestru penal- ca măsură reală).

Organele de urmarire penala îşi concretizeaza activitatea în acte de urmarire penală care pot fi4 : - acte procesuale sau de dispozitie - sunt, de regulă, atributul procurorului (ex: punerea în mişcare a acţiunii penale, trimiterea în judecata) şi numai uneori sunt de competenta organelor de cercetare penala (începerea urmaririi penale, dispunerea masurii reţinerii etc.);