Drept român

Partea introductiva

I. Obiectul dreptului privat roman

Dreptul roamn cuprinde ansamblul normelor juridice instituite sau sanctionate de statul roman si este un sistem extreme de vast si complex format din numeroase ramuri si institutii juridice. Dreptul roman a trait o viata milenara intrucat el s-a format in epoca fondarii Romei si s-a aplicat pana la moartea imparatului Justinian din sec. al VIII- lea i. Hr pana in sec. al VI –lea d. Hr Pentru a intelege specificul dreptului roman trebuie sa retinem ca la origine si romanii ca si alte popoare ale antichitatii au confundat dreptul cu religia si cu morala, dar spre deosebire de celalalte popoare ale lumii antice, romanii au depasit aceasta confuzie si au realizat o distinctie foarte clara intre normele dreptului, normele religioase si normele de morala.

Dovada ca inca din epoca veche romanii desemnau normele dreptului prin cuvantul “ius”, iar normele religioase prin cuvantul “fas” , mai mult la romani idelile juridice si-au pus amprenta asupra intregii vietii spirituale, incat in antichitate se spunea asa cum grecii sunt un popor de filizofi, romanii sunt un popor de juristi. Dar daca tanarul cetatean roman dorea sa se afirme in viata publica trebuia sa faca dovada ca a fost elev al unui jurist-consult celebru (jurist-consultii erau oameni de stiinta, cercetatori ai dreptului roman). Cu toate acestea in unele texte juridice clasice constatam cu surpindere ca persista stravechea confuzie dintre drept, religie si morala, spre exemplu printr-un text din opera legislativa a imparatului Justinian ni s-a transmis definitia juris-prudentei sau definitia stiintei dreptului. Potrivit acelui text “Iuris-prudentia est divinarum adve humanarum rerum natitia iusti adve inusti cenzia” prin urmare Iuris-prudentia este cunoasterea lucrurilor divine si umane, stiinta a ceea ce este drept si nedrept. In aceasta definitie dreptul se confunda si cu religia si cu morala. Printr-un text care apartine marelui Ulpinian ni s-au transmis principiile fundamentale ale dreptului. Potrivit lui Ulpinian « Iuris precepta sun hec : Honeste vivere alterum non ledere sum cuicve tribuere » adica principiile dreptului sunt acestea : a trai in mod onorabil, a nu vatama pe altu, a da fiecaruia ce este al sau. De data aceasta constatam ca dreptul se confunda cu morala intrucat primul principiu tine de domeniul moralei pe cand urmatoarele 2 principii sunt de domeniul dreptului. In fine marele jurist consul Celsus ne-a transmis definitia dreptului potrivit lui Celsus : « Ius est ars buni et ecvi » adica dreptul este arta binelui si a echitabilului. Si de aceasta data dreptul se confunda cu morala intrucat conceptul de bine este de domeniul moralei, iar conceptul de echitate are un sens moral si un sens juridic. Faptul ca in unele texte clasicii persista confuzia dintre drept, religie si morala in ciuda faptului ca aceasta confuzie fusese demult depasita in practica institutiilor judecatoresti isi are explicatia sa. In primul rand romanii erau profund conservatori, un popor care nu a renuntat niciodata la valorile sale traditionale chiar daca acele valori erau demult depasite de realitate. In al doilea rand romanii aveau un ascutit simt practic. Trasatura de caracter care se oglindeste si in felul in care au cercetat fenomenul juridic intrucat jurist-consultii romani nu-si incepeau lectiile cu teorie, ci ei si incepeau lectiile cu expunerea unor spete pe care le analizau impreuna cu studentii si constatau ca intre acele cazuri exista o serie de elemente comune, puncte comune pe baza carora incercau apoi sa formuleze anumite principii de drept « acele principii erau consacrate » adica erau cunoscute ca atare de toti jurist-consultii numai daca erau in masura sa ofere solutii optime pentru toate cazurile reale sau imaginare dintr-un anumit domeniu.

In al III –lea rand romanilor nu le placea teoria de aceea ei au formulat cateva definitii si acelea imprumutate de la greci, iar grecii n-au facut distinctie intre drept si morala dimpotriva ei considerau ca dreptul este un element component al moralei (principiile juridice se formeaza si sunt consacrate in practica instantelor judecatoresti, pe cand definitiile sunt formulate din notiuni de ordin teoretic in vederea sistematizarii anumitor materii care sunt supuse cercetarii juridice ; principiile apar in practica, definitiile in teorie).

Practica juridica romana a creat concepte, categorii, principii, procedee si institutii care s-au dovedit instrumente ideale ale gandirii juridice si au fost preluate atat in societatea medievala cat si in societatea moderna. Aceasta evolutie a fost posibila datorita faptului ca romanistii adica cercetatorii s-au preocupat inca de la inceputurile evului mediu de reconstituirea si valorificarea tezaurului gandirii romane.

Intradevar inca din secolul al VII –lea la Rovena s-a fondat prima scoala de drept roman care si-a propus sa cerceteze textele juridice romane. Iar in secolul X in orasul Pavia s-a fondat o scoala de drept similara insa lucrarile elaborate de reprezentantii celor doua scoli s-au pierdut, astfel incat noi mondenii le cunoastem numai din surse indirecte adica din alte lucrari. Fapt este ca acele lucrari nu au putut avea o valoare stiintifica deosebita pentru ca in mod sigur profesorii acelor scoli nu au cunoscut digestele imparatului Iustinian (digestele lui Iustinian sunt o culgere de fragmente din lucrarile jurist-consultilor clasici, lucrari care s-au pierdut pe cand digestele au ajuns pana la noi, astfel incat prin intermediul digestelor putem cunoaste macar in parte lucrarile jurist-consultilor clasici).