Drept român

Cap I. Privire istorică asupra statului roman

1. Etapele de dezvoltare ale statului roman

Italia era un mozaic de comunităţi patriarhale. În sud: osci, morgeţi, itali; în centru: latini, umbri, sabini, volsci, samiţi; în nord: celţi, etrusci, veneţi, liguri etc.

Dintre toate aceste somunităţi etruscii sunt cei care au dezvoltat o civilizaţie superioară celorlalte.

Prin secolul VIII Î.Hr. în centrul peninsulei, latinii şi sabinii, care ocupaseră cele şapte coline Quirinal, Aventiu, Coelius, Viminal, Capitoliu Palatin şi Esquilin, se unesc într-o comunitate urbană.

Roma a fost fondată de legendarul Romulus, primul rege al Cetăţii Romei.

Prima epocă de existenţă a Romei stă sub semnul regalităţii. În anul 509 are loc o răscoală populară, ultimul rege Superbus este izgonit din Roma, instaurându-se ca formă de guvernământ republica, care durează până la întemeierea imperiului, mai precis, până la Octavianus. Octavianus primeşte titulatura de Imperator Caesar Augustus divini filius.

Prima fază a imperiului este principatul care a durat până în anul 284.

Imperiul Roman a fost cel mai mare imperiu al antichităţii. După moartea împăratului Teodosio I imperiul este divizat între cei doi fii ai săi: Flavius Arcadius este împăratul provinciilor din Răsărit cu capitala la Constantinopole şi Flavius Honorius este împăratul provinciilor din Apus cu capitala la Ravena.

Imperiul Roman de Apus durează până la 26.08.476, ultimul împărat fiind Romulus Augustus.

Imperiul Roman de Răsărit a durat până în 1453 când capitala Constantinopole a fost cucerită de turci.

2. Orânduirea social – politică

În epoca cea mai veche locuitorii Romei erau organizaţi în ginţi. Ginta era formată din toţi care descindeau dintr-un strămoş comun, dar numai pe linie masculină.

În statul roman au existat următoarele pături sociale:

- Patricienii reprezintă pătura bogată, denumirea vine de la latinescu patres – şef. Seful ginţilor intrau în compunerea Senatului şi erau cei mai bogaţi. Patriciatul a dispărut odată cu apariţia religiei creştine ca religie de stat, în anul 380 prin Edictul de la Tesalonic în timpul lui Teodosio I;

- Plebeii – exercitau diferite meserii. Mai târziu, plebeii se numesc cei care nu erau nici nobili şi nici cavaleri, deci, nici săraci, nici bogaţi;

- Proletarii – sunt oamenii săraci, aceea care nu au decât proles – copii. Erau ajutaţi de stat care le asigura grânele necesare pâinii. Tot pentru ei se organizau spectacole, aşa încât prin pâine şi circ puteau fi controlaţi.

- Cavalerii – erau o pătură socială cu o anumită stare materială. Erau trecuţi pe listele de cens şi pe cele de recensământ dacă aveau o avere de cel puţin 400 mii de sesterţi. Denumirea de cavaleri nu are nimic în comun cu serviciul militar. Cavalerii erau îmbogăţiţi în urma negoţului cu sclavi, a comerţului maritim.

- Nobilii – erau cei care au deţinut o magistratură curulă (superioară) sau descendenţii lor. Provin iniţial din patricieni, din familiile de plebei care se ocupaseră de magistratură. În timpul Dominatului deveneau nobili cei care erau numiţi senatori sau într-o funcţie înaltă. Senatorii erau de 3 feluri:

 Clarissili – foarte străluciţi

 Illustres – distinşi

 Spectabiles – însemnaţi

Nobleţea senatorială era ereditară. Nobilii în timp devin strămoşii seniorilor din epoca feudală. Ei sunt desemnaţi în textele istorice ca potentiores – cei puternici – în opoziţie cu humiliores – cei de jos.

3. Organizarea de stat

Unele izvoare apar într-o anumită perioadă, epocă, se dezvoltă în alta sau dispar în cealaltă. Astfel, jurisprudenţa şi edictele magistraţilor apar în epoca veche, se dezvoltă în cea clasică şi dispar în epoca post clasică, iar legea apărută în epoca veche dispare în epoca clasică.

2. CATEGORII DE IZVOARE DE DREPT

A. Obiceiul sau cutuma constituie cel mai vechi izvor al dreptului roman şi s-a format în procesul destrămării societăţii prestatale. El a existat în societatea gentilică, dar conţinutul său avea un caracter moral, iar nu juridic. Era bazat pe vechi şi puternice tradiţii şi avea rolul de a menţine ordinea în comunitate.

Era folosit în reglementarea unor relaţii sociale, într-o societate bazată pe o economie naturală cu o dezvoltare foarte lentă. Cu timpul, economia naturală este înlocuită cu o economie de schimb, bazată pe circulaţie monetară. Din această cauză, obiceaiul nu mai corespundea cerinţelor unei economii de schimb. Astfel apar alte izvoare de drept: legea, edictele magistraţilor etc.

Obiceiul nu-şi pierde actualitatea mai ales în epoca postclasică şi cea bizantică, când deteriorarea economiei monetare face să renască economia naturală, apărând germenii feudalismului, când cutuma a ocupat un loc central.

B. Legea este o normă de conduită instituţionalizată şi sancţionată de stat. Este o regulă generală şi nouă edictată de puterea supremă de stat.

Primele legi romane au fost legile regale. Cea mai importantă lege este Legea celor douăsprezece table, sau Codul decemviral. O comisie din zece membrii, compun o serie întreagă de norme pe care le expun în Forum, grupate pe doisprezece table de aramă. Această lege a dăinuit timp de unsprezece secole. Ea ocrotea proprietatea privată. Creditorii puteau vinde ca sclavi, sau ucide debitorul insolvabil.

Sub formă de proiect, legea era discutată în Senat, apoi afişată în for pentru a fi discutată. La început se vota oral, apoi mai târziu în formă scrisă şi secretă.

Legea romană are trei părţi:

- Praiescriptio – partea introductivă, în care se trecea magistratul care a avut iniţiativă legislativă, data şi locul votării, modul în care s-a votat

- Rogatio – cuprinde textul propriuzis- normele legale.

- Sanctio – cuprinde sancţiunile.

Romanii au clasificat legile din punct de vedere al sancţiunii în:

- Legi perfecte- care declarau nule actele încheiate,

- Legi mai puţin perfecte- anulau actele încheiate,

- Legi imperfecte- care nu prevedeau sancţiuni.

Ex de legi: Legea Publia, Legea Claudia, Legea Iulia.