Drept român privat

ARGUMENTUM

UTILITATEA STUDIERII DREPTULUI PRIVAT RĂMÂN

__________________________________________________

Dreptul privat roman constituie ramura unui sistem de drept care a

fost în vigoare între anii 754 î.H. – (data legendară a fundării Romei) şi

anul 565, când, după părerea istoricilor dreptul roman ia sfârşit. Iată deci,

o legislaţie care nu se mai aplica in prezent.

In aceste circumstanţe, se pune întrebarea de ce se studiază

dreptul roman in toate facultăţile de drept?

Raţiunea pentru care disciplina continua să figureze în programele

analitice, este următoarea:

A. Dreptul roman permite şi facilitează înţelegerea legislaţiei

moderne europene inspirată din codul civil francez (Codul lui Napoleon –

1804) alcătuit în cea mai mare parte din principii şi norme formulate de

dreptul privat roman.

Comisia însărcinată de Napoleon cu redactarea Codului Civil a avut

sarcina să formuleze un corp de norme juridice în care a combinat cele

două elemente: fondul roman, căruia i-a adăugat evoluţiile care s-au

produs în cutumele regionale şi legislaţiile timpului scurs intre sec. VI şi

începutul sec. al XIX-lea.

Studiul dreptului roman n-a încetat in Evul Mediu fiind predat in

scoli şi universităţi, a reînviat în perioada Renaşterii şi a luat un nou avânt

in sec. al XIX-lea, prin descoperirea unor documente de importanţă

deosebită, precum Instituţiunile lui Gaius (1816).

Se poate concluziona ca prin prestigiul şi influenţa pe care a

exercitat-o şi prin aplicarea regulilor sale la situaţii concrete şi-n orice caz,

dreptul roman nu a încetat să existe odată cu destrămarea imperiului

roman, ci s-a menţinut ca reguli aplicabile şi mai ales ca instituţii şi puncte

de orientare.

B. În altă ordine de idei, studiul dreptului roman facilitează

cunoaşterea şi însuşirea limbajului juridic şi categoriilor juridice ale

dreptului comun universal.

Pentru prima data juriştii romani au coroborat dispoziţii legale

răzleţe, le-au sistematizat şi grupat în jurul anumitor reguli care, prin

calitatea de a se desprinde de situatiile concrete pentru care, au fost

create, s-au abstractizat, s-au permanentizat şi generalizat, devenind

principii, concepte şi categorii juridice cu caracter universal formând

fundamentul legislaţiilor moderne.

C. În fine, un alt argument în favoarea studierii acestei discipline îl

constituie vastul câmp de studiu oferit de dreptul roman asupra evoluţiei

instituţiilor juridice. Dreptul nu este rezultatul unui act arbitrar sau capriciul

unor guvernanţi. El este un fenomen social, se dezvoltă odată cu

societatea, cunoaşte perioade de creştere şi strălucire sau eclipsă şi

declin.

Ori, pentru o activitate de lege ferenda este necesară cunoaşterea

istoriei dreptului, a legislaţiei mai vechi şi a evoluţiei ei. Întinzându-se pe

spaţiul a treisprezece secole, dreptul roman ca legiuire de stat ne oferă o

bogată literatură şi o experienţă valoroasă pentru cunoaşterea şi

stăpânirea fenomenului juridic.

CAP. I. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT

CONŢINUT

I.1. Obiectul disciplinei

I. 2. Diviziunile dreptului roman

I.3. Documentele dreptului roman

I.4. Privire istorică asupra evoluţiei statului şi dreptului

OBIECTIVE

Studierea acestui capitol va permite:

• familiarizarea cu condiţiile social-istorice a apariţiei dreptului privat

roman;

• definirea dreptului roman;

• identificarea diviziunilor dreptului roman.

I.1.Obiectul disciplinei

O definiţie concisă a dreptului roman ar fi că acesta cuprinde

totalitatea normelor de conduită, instituite sau sancţionate de statul roman,

constituite într-un sistem extrem de vast şi complex, format din numeroase

ramuri şi instituţii juridice 1

Dreptul, acest ansamblu de norme de conduită menite să

reglementeze relaţiile dintre oameni, constituie un fenomen social, şi ca

orice fenomen social, ca societatea însăşi, se dezvoltă şi cunoaşte

modificări.

Fenomenul juridic roman s-a născut în procesul trecerii societăţii

romane de la societatea gentilică la cea politică.

Într-o primă fază acest proces se caracterizează atât la romani cât

şi la alte popoare ale antichităţii, prin confuzia diferitelor categorii de

norme sociale. În speţă, societatea romana confunda dreptul cu religia,

adică conduita omului era raportată atât la societate cât şi la divinitate. Cei

care se ocupau cu desfăşurarea ritualurilor cultice erau desemnaţi să

soluţioneze şi conflictele dintre oameni.

Spre deosebire de celelalte popoare, romanii au depăşit aceasta

confuzie, dovada că încă din epoca veche ei desemnau normele de drept

cu termenul de jus iar pe cele religioase cu fas.

Totuşi dreptul roman preclasic era alcătuit atât din jus humanum cat

şi jus divinum, jurisconsultii consacrând o bună parte din activitatea lor

cultului divin.

Cunoaşterea lucrurilor divine, descoperirea adevărului sunt un ideal

spre care tinde prudentia, iar în domeniul dreptului aceste preocupări

constituie iuris prudentia.

Dreptul nu se deosebea destul de clar nici de o altă categorie

filozofica: morala. Celsus definea dreptul ca fiind ars aequi et boni (arta

binelui şi echitaţii).

Din aceeaşi perioadă de confuzie datează şi celebra definiţie data

de Ulpian: Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere,

suum quique tribuere.

Daca în prima definiţie, cuvântul echitate are dublu sens, atât moral

cât şi juridic, dovedind persistenţa confuziei, în cazul lui Ulpian vedem că

acesta asociază un principiu de morală cu două principii de drept.

Este de menţionat faptul că în ciuda confuziei atestată de aceste

definiţii, practica juridică romana s-a delimitat foarte clar de toate celelalte

sfere ale gândirii şi practicii sociale.