Drept Societar

Drept societar

CAPITOLUL I NOTIUNI INTRODUCTIVE

Sectiunea I –Notiunea dreptului societar

Subsecţiunea I. Noţiuni generale

Clasificarea tradiţională a dreptului obiectiv în drept public şi drept privat

corespunde divizării realităţii sociale în două sectoare: unul public, delimitat de stat şi

de persoanele care îl formează, de exerciţiul autorităţii sale, de funcţiile sale în

apărarea scopurilor proprii şi a intereselor generale, al doilea, delimitat de persoană

ca membru al comunităţii şi de exerciţiul activităţilor sale, apărându-şi scopurile şi

interesele particulare. Dreptul comercial face parte din sfera dreptului privat şi

constituie o ramură de drept distinctă alături de dreptul civil.

Ca orice ramură a dreptului şi ramura dreptului comercial trebuie analizată

prin prisma îndeplinirii criteriilor stabilite de ştiinţa dreptului şi anume: obiectul

dreptului comercial; metoda de reglementare; calitatea subiectelor; natura normelor

juridice; sancţiunile specifice.

Subsecţiunea II. Noţiuni generale

a) Obiectul dreptului societar

În dreptul comercial au existat două concepţii de determinare a obiectului

dreptului comercial: una subiectivă şi alta obiectivă.

Concepţia subiectivă consideră că dreptul comercial are ca obiect normele

juridice care privesc pe comercianţi, deci este un drept profesional care se aplică

persoanelor care au calitatea de comerciant. Această concepţie a fost utilizată de

elaborarea reglementărilor anterioare Codului comercial francez de la 1807, precum

şi de Codul comercial german de la 1900. Concepţia obiectivă consideră că dreptul

comercial are ca obiect normele juridice aplicabile comerţului, indiferent de persoana

care le săvârşeşte. Aceste norme sunt aplicabile faptelor şi actelor de comerţ, fără a

interesa calitatea profesională a persoanei.

Concepţia obiectivă a stat la baza elaborării Codului comercial francez de la

1807. În ce priveşte Codul comercial român de la 1887, acesta are la bază concepţia

obiectivă, sens în care art.3 stabileşte actele juridice, faptele şi operaţiunile

considerate fapte de comerţ, indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu

calitatea de comerciant. Totuşi, prin art. 7 C. com. se defineşte calitatea de

comerciant, precizându-se că actele săvârşite de acesta sunt prezumate ca fiind

comerciale, în afară de actele strict personale. Rezultă că dreptul comercial are ca

obiect normele juridice referitoare la faptele de comerţ şi comercianţi, obiect distinct

de al celorlalte ramuri de drept.

b) Metoda de reglementare

Prin metoda de reglementare se înţelege poziţia rezervată părţilor de către

legiuitor, cu ocazia încheierii de acte juridice. Este de observat că normele dreptului

comercial aparţin dreptului privat, ca şi normele dreptului civil, ceea ce asigură

părţilor – subiecte la raportul de drept comercial – o poziţie de egalitate juridică. Nici

o parte nu este subordonată celeilalte şi nu este obligată să participe ori să execute

ceva în baza unor norme imperative, aşa cum este spre exemplu în dreptul

administrativ.

c) Calitatea subiectelor

Poate fi subiect în raporturile de drept comercial persoana care efectuează acte

de comerţ în mod obişnuit şi cu titlu profesional. Cu alte cuvinte subiectul în

raporturile de drept comercial este un subiect calificat.

d) Sancţiunea

C a şi la dreptul civil, sancţiunea nerespectării normelor de drept comercial o

constituie nulitatea actelor comerciale, iar în cazul faptelor de comerţ pot interveni şi

sancţiuni contravenţionale şi penale.

Definitia dreptului societar

Dreptul comercial, împreună cu dreptul civil, fac parte din dreptul privat care

este reglementat, în general, de norme juridice supletive, permisive şi numai în

situaţii bine determinate, de norme imperative. Dreptul comercial este un ansamblu

de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din

actele, faptele şi operaţiunile considerate de lege ca fapte de comerţ, precum şi

raporturile juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant

Sectiunea a-II-a. Evolutia istorica a dreptului societar

Dezvoltarea dreptului comercial a cunoscut trei etape: antichitate, evul mediu

şi perioada modernă. Dreptul român nu a cunoscut dreptul comercial ca ramură

specială. Originea dreptului comercial se află în neputinţa de a fi adaptat „ius civile”

noilor realităţi patrimoniale, unei economii urbane, de piaţă, bazate pe credit/creanţă

şi pe bani, protagoniştii fiind comercianţii ce desfăşurau comerţ. Obiectul acestei noi

realităţi îl reprezintă mărfurile, banii şi creditul. Din punct de vedere istoric, dreptul

comercial apare ca dreptul unei categorii profesionale – comercianţii – în exercitarea

comerţului: „ius marcatorum ratione marcaturae”.

Comercianţii, pentru a corecta insuficienţele dreptului civil şi-au creat

propriul drept special, adaptând regulile la exigenţele comerţului: rapiditatea în

contractare, siguranţa tranzacţiilor patrimoniale, rigoare în îndeplinirea obligaţiilor,

mobilizare a creditului, uniformitate pentru normele aplicabile activităţii. La origine,

dreptul comercial a avut un caracter consuetudinar şi corporativ, însă în Epoca

Modernă, o dată cu apariţia statelor naţionale şi a unor noi realităţi economice, este

cuprins în dreptul scris, menţionat în legi. Ex: Ordonanţele comerţului din timpul lui

Ludovic al IV-lea al Franţei – 1673 şi 1683.

Un moment crucial în evoluţia dreptului comercial îl constituie Codul

comercial francez din 1807 care conţine 648 articole împărţite în patru cărţi. Prima

carte intitulată „Despre comerţ în general” cuprinde dispoziţii generale asupra

comercianţilor şi obligaţiilor lor profesionale, societăţi, burse, agenţii de schimb,

comisionari şi cărăuşi, vânzarea comercială şi efectele de comerţ. Cartea a II-a se

referă la dreptul maritim, cartea a III-a la faliment şi bancrută, iar cartea a IV-a la

jurisdicţia comercială.

Codul comercial francez scoate din domeniul dreptului civil anumite acte

juridice, fapte şi operaţiuni dându-le o reglementare specială corespunzătoare

intereselor comerţului, consacrând dualismul dreptului privat în drept civil şi drept

comercial. Codul comercial francez a fost preluat de diferite ţări: Italia, Belgia,

Olanda, Spania, Turcia, Germania. În Italia a fost adoptat la 1808 „Codul de comerţ

francez” care ulterior, în 1842, a fost modificat de regele Carlo Alberto din Piemont,

codul comercial care va deveni în 1865 Codul regatului Italiei.

O dată cu realizarea unităţii politice, în 1882 s-a adoptat Codul comercial

italian. Acest cod a stat la baza elaborării Codului comercial român din 1887. În 1942

Italia reglementează unitar dreptul privat şi în consecinţa nu mai are un cod

comercial. În Germania au fost adoptate Codul civil şi Codul comercial în 1897 care

au intrat în vigoare în anul 1900. Codul comercial se bazează pe criteriul subiectiv de

determinare a domeniului său.