Dreptul Afacerilor

12.1. Institutia insolventei, indiferent de denumirea de care a beneficiat in timp, este una traditionala, avand inceputurile pierdute in antichitate. Definita generic, ea corespunde perioadei de criza a debitorului comerciant, manifestata prin imposibilitatea de a face fata obligatiilor sale de plata din lipsa disponibilitatilor banesti. In evul mediu, debitorul era tratat cu dispret, era discreditat, fiind considerat vinovat pentru esecul sau in afaceri. Perioada moderna, prin Codul Comercial francez de la 1807, (care ofera prima reglementare coerenta, sistematica in materia falimentului), nu s-a indepartat complet de aceasta abordare. Se mentine atitudinea infamanta fata de debitorul falit, care, pe durata procedurii este inchis in inchisoarea datornicilor sau retinut la domiciliul sau si, in plus, era decazut din anumite drepturi profesionale si civile cu scopul de a fi inlaturat din circuitul comercial. Codurile inspirate din cel francez, deci inclusiv Codul Comercial roman de la 1887 preiau aceeasi atitudine fata de debitorul falit. Doar perioadei contemporane ii revine meritul de a schimba accentul dinspre ideea de faliment, si, deci, de inlaturare a debitorului din viata comerciala, spre cea de incercare de salvare a lui, cu efectul benefic de a oferi, pe de o parte, creditorilor, sansa recuperarii creantelor lor, pe de alta parte, debitorului, o ultima posibilitate de salvare, de readucere a lui in circuitul comercial. A fost determinanta, in noua abordare, ideea ca nu intotdeauna dificultatile financiare survenite in activitatea debitorului sunt expresia neprofesionalismului sau, a culpei sale in administrarea afacerii. Dimpotriva, ele pot fi independente de conduita lui, pot fi strict rezultatul unei conjuncturi economice nefavorabile. Ca urmare, intr-o astfel de situatie, cand dificultatile economice cu care se confrunta nu-i sunt imputabile, inlaturarea debitorului din circuitul economic nu mai pare a fi solutia optima. A fost rationamentul care a justificat o noua abordare legislativa, concretizata in reglementarea unei a doua proceduri, pe langa cea a falimentului, si anume a unei proceduri de redresare judiciara a activitatii debitorului, menita sa dea sansa supravietuirii lui. Falimentul ramane solutia extrema, aplicabila cand incercarea de redresare judiciara a esuat. Noul concept a fost pentru prima data configurat in plan legislativ autohton prin Legea nr.64/1995, (de puternica inspiratie americana), si a fost perfectionat prin legea care o inlocuieste, si anume Legea insolventei nr.85/2006.

12.2. Notiune;

12.2.1.Notiunea de insolventa

Potrivit art.3 din Legea nr.85/2006, prin insolventa se intelege „acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor exigibile”. Starea de insolventa corespunde, asadar, incapacitatii de plata a debitorului, datorata lipsei disponibilitatilor banesti necesare efectuarii platii. Nu se confunda cu refuzul de plata; de exemplu, debitorul care refuza efectuarea platii pentru nerespectarea condtiilor de calitate convenite pentru marfa ce i-a fost livrata nu poate fi considerat in insolventa. In schimb, este in insolventa daca neplata se datoreaza strict lipsei lichiditatilor banesti necesare.

Spre deosebire de insolventa, starea de insolvabilitate corespunde unui dezechilibru financiar produs in patrimoniul debitorului, concretizat in valoarea mai mare a elementelor de pasiv decat a celor de activ patrimonial. Pentru declansarea procedurii insolventei nu este necesar ca debitorul sa fie insolvabil, e suficient ca el sa fie in insolventa, adica:

a) sa nu poate face fata obligatiei de plata a unei sume de bani din lipsa de

lichiditati banesti;

b) datoria sa constea intr-o suma de bani certa, lichida si exigibila.

Este certa datoria a carei existenta nu este contestata, este neindoielnica, nu face obiectul unui litigiu.

Este lichida datoria al carei cuantum este determinat.

Este exigibila datoria a carei scadenta s-a implinit, creditorul fiind indreptatit sa pretinda plata ei.

Nu se iau, in considerare, asadar, pentru deschiderea procedurii, datorii care nu au ca obiect o suma de bani. Nu prezinta relevanta natura juridica a datoriilor debitorului; procedura poate fi declansata indiferent daca e vorba de datorii bugetare, comercicale, salariale, etc.

In plus, pentru pentru declansarea procedurii insolventei, suma neplatita la scadenta trebuie sa aiba o valoare de minim 10.000 lei, (valoare prag). Datorii situate sub aceasta valoare „prag” nu pot justifica deschiderea procedurii.