Dreptul Afacerilor

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

PRIVIND DREPTUL AFACERILOR (COMERCIAL)

Prin acest prim capitol se doreşte transmiterea către studenţi a noţiunilor de

bază, a fundamentului dreptului afacerilor, mai concret a dreptului comercial. Astfel se

fac primii paşi pe tărâmul dreptului comercial abordând aspecte privind noţiunea şi

obiectul dreptului comercial, izvoarele şi evoluţia acestuia din cele mai vechi timpuri şi

până în prezent, evidenţiindu-se într-un mod foarte clar locul acestei ramuri de drept în

istoria comerţului la nivel naţional şi internaţional.

I. 1. Noţiunea şi obiectul dreptului comercial

I. 1. 1. Noţiunea de drept comercial

Raporturile sociale sunt reglementate de un ansamblu de norme juridice care au

drept scop ca, prin limitarea sferei de acţiune a persoanelor fizice şi juridice, prin

mărginirea drepturilor subiective (înţelese ca puteri sau facultăţi), să facă posibil

schimbul de bunuri şi servicii, iar activitatea lor să nu contrazică suprema ţintă a

dreptului, apărarea valorilor fundamentale ale societăţii. Acest ansamblu de reguli

constituie dreptul privat, care este divizat în două mari ramuri: dreptul civil şi dreptul

comercial.

Dreptul civil, ca ramură a dreptului privat, reglementează raporturile juridice

civile, care sunt raporturi sociale cu conţinut patrimonial sau personal nepatrimonial,

stabilite între părţi care au o poziţie juridică egală.

Dreptul comercial reglementează numai un anumit gen de raporturi patrimoniale

stabilite între părţi egale juridic. Denumirea drept comercial sugerează ideea unui

ansamblu de norme juridice care privesc comerţul. Deşi o asemenea circumscriere a

sferei dreptului comercial este în mare măsură corectă, pentru a înţelege sensul acestei

noţiuni este necesară o analiză a noţiunii de „comerţ” din mai multe puncte de vedere:

etimologic, economic şi juridic.

Etimologic, termenul de „comerţ” provine de la latinescul commercium, care este

o juxtapunere a cuvintelor cum şi merx, ceea ce înseamnă „cu marfă”. Deci, comerţul ar

constitui totalitatea operaţiunilor cu mărfuri.

În sens economic, comerţul este acea activitate care are ca scop circulaţia

bunurilor de la producător la consumator. În această accepţiune, comerţul constă în

operaţiunile efectuate din momentul producerii mărfurilor şi intrării lor în circulaţie, până

la momentul ajungerii acestora la consumatori. Aceste operaţiuni sunt realizate de

comercianţi, care sunt agenţi economici diferiţi de producătorii de mărfuri. Pornind de la

această abordare, s-ar putea spune că dreptul comercial reglementează interpunerea şi

circulaţia mărfurilor de la producători la consumatori.

În sfârşit, în sens juridic, noţiunea de comerţ cuprinde nu numai operaţiunile de

interpunere în circulaţia mărfurilor, pe care le realizează comercianţii, ci şi operaţiunile

de producere a mărfurilor, prin transformarea materiilor prime, a materialelor şi obţinerea

unor produse de o valoare mai mare, de către fabricanţi. Totodată, comerţul cuprinde şi

executarea de lucrări şi prestarea de servicii. Deci, pornind de la această accepţiune,

dreptul comercial reglementează atât producţia cât şi circulaţia mărfurilor.

Pe cale de consecinţă, dreptul comercial reglementează activitatea comercială

definită ca o activitate de producere şi circulaţie a mărfurilor, precum şi de executare de

lucrări şi prestare de servicii.

I. 1. 2. Obiectul dreptului comercial

În concepţia clasică a dreptului comercial există două sisteme care permit

determinarea obiectului dreptului comercial: sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv.

În sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile

comercianţilor.

În sistemul obiectiv, dreptul comercial are ca obiect normele juridice aplicabile

comerţului, adică actelor juridice, faptelor juridice şi operaţiunilor calificate de lege ca

fapte de comerţ, indiferent de persoana care le săvârşeşte.

În concluzie, dreptul comercial are ca obiect normele juridice care reglementează

faptele de comerţ şi comercianţii, norme care aparţin dreptului privat ca şi normele

dreptului civil.

Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial poate fi definit ca reprezentând un ansamblu de norme juridice

de drept privat aplicabile raporturilor juridice izvorâte din actele juridice, faptele juridice

şi operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice

la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

I. 2. Evoluţia istorică a dreptului comercial

I. 2. 1. Privire de ansamblu asupra evoluţiei dreptului comercial

Istoria dreptului comercial este strâns legată de istoria comerţului.

Perioada Antică

Primele manifestări ale comerţului au apărut odată cu proprietatea, iar forma

primitivă a comerţului a fost schimbul („trocul”). Evoluţia şi dezvoltarea societăţii umane

a determinat necesitatea unor forme de organizare a desfăşurării comerţului: târgurile,

locuri determinate unde oamenii se puteau întâlni, periodic şi într-un număr mai mare.

Este atestat istoric faptul că egiptenii, fenicienii şi grecii s-au ocupat intens cu

comerţul în zona Mării Mediterane, grecii fiind primii care au instituit anumite reguli

pentru activitatea comercianţilor.

La romani, multă vreme, comerţul nu a avut o asemenea importanţă, încât să fie

guvernat de reguli speciale. De aceea, îi erau aplicate regulile dreptului civil.

Mai târziu în epoca de înflorire a Romei, apar unele instituţii juridice care au stat,

ulterior, la baza anumitor instituţii ale dreptului comercial. Astfel, unele acţiuni create de

pretor constituie bazele exercitării comerţului prin reprezentanţi. De asemenea, în cadrul

legilor civile au fost instituite şi unele reguli speciale pentru comercianţi, îndeosebi în

materie maritimă. Pentru ca mai târziu să fie recunoscut din punct de vedere juridic uzul

comercial, precum şi executarea silită, întemeiată pe unele principii care, ulterior, au fost

preluate în instituţia falimentului.