Dreptul Afacerilor

Raportul juridic de drept al afacerilor

Din punct de vedere terminologic, elementele de drept comercial care fac obiectul disciplinei dreptul afacerilor sunt revendicate de ramura dreptului comercial. Denumirea drept comercial atribuită tuturor afacerilor poate fi criticată, mai cu seamă pentru că termenii comerţ şi comercial desemnează, de fapt, operaţiunile legate de marfă – distribuţia şi, uneori, activitatea de producţie. Dreptul afacerilor are un domeniu de reglementare mult mai vast, acoperind şi faza de producţie. S-a exprimat în literatura juridică opţiunea pentru „denumirea drept al afacerilor, ca alternativă a dreptului comercial, care cuprinde toate normele juridice ce reglementează afacerile, indiferent de ce natură sunt, de drept privat sau de drept public.”

Denumirea drept al afacerilor sugerează ideea că acest drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează afacerile.

Dreptul afacerilor este o ştiinţă interdisciplinară (pluridisci-plinară), spre deosebire de dreptul comercial, care este una din ramurile dreptului privat, având un domeniu de reglementare mai întins decât dreptul comercial.

Problema frontierelor dreptului afacerilor este acută. Trebuie să se degaje criteriul raţional care permite determinarea cu precizie a domeniului dreptului afacerilor. Pentru aceasta s-a convenit să se delimiteze dreptul afacerilor în raport cu dreptul civil şi în raport cu dreptul comercial.

Dreptul afacerilor îşi afirmă specificitatea sa în raport cu dreptul civil. Dar sunt întreţinute cu acesta raporturi complementare. Cerinţele proprii ale dezvoltării afacerilor sunt: rapiditate şi simplitate, securitate, tehnicitate, încredere reciprocă, solidaritate. De asemenea, dreptul afacerilor fiind un drept de excepţie faţă de dreptul civil, care este un drept comun, trebuie supus unor interpretări restrictive.

Norma juridică

Normele juridice sunt celulele din care este alcătuit dreptul obiectiv. De respectarea lor depinde buna funcţionare a societăţii.Spre deosebire de normele morale, religioase, tehnice, de politeţe etc., normele juridice au un caracter obligatoriu.

Normele juridice împreună cu relaţiile (raporturile) stabilite prin aplicarea acestor norme alcătuiesc ordinea de drept.

Norma juridică se defineşte ca fiind o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie, care poate fi îndeplinită, la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.

Din această definiţie se desprind trăsăturile esenţiale ale normei juridice:

norma juridică are caracter general; ea prevede o conduită tipică ce se adresează tuturor persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei; de exemplu, Legea privind statutul personalului didactic, Legea salarizării, Legea privind statutul studenţilor etc;

norma juridică are caracter impersonal, în sensul că ea nu se adresează direct unei persoane; chiar şi atunci când vizează un organism unipersonal, norma juridică nu are în vedere persoana care, vremelnic, ocupă funcţia respectivă, ci instituţia în sine; spre exemplu, atribuţiile Preşedintelui României;

norma juridică are un caracter obligatoriu, ea putând fi impusă subiectului de drept prin constrângere.

Structura logico-internă a normei juridice cuprinde următoarele elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza reprezintă acea parte a normei juridice care desemnează împrejurările concrete în care urmează să se aplice norma, categoria de persoane cărora li se aplică, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite pentru aplicarea normei.

Dispoziţia reprezintă cel mai importanat element al normei. Ea cuprinde conduita impusă subiectelor de drept: ce trebuie să facă, ce nu trebuie să facă, ce anume pot să facă acestea.

Sancţiunea cuprinde consecinţele nerespectării prescripţiei din dispoziţie.

Izvoarele dreptului

Principalul izvor de drept în sistemul nostru de drept, ca dealtfel în toate sistemele de drept care aparţin familiei dreptului romanic (continental), este legea.

Conceptul de lege are două accepţiuni:

în sens larg, prin lege înţelegem orice act normativ,

în sens restrâns, prin lege se înţelege numai acel act normativ care este adoptat de Parlament, după o procedură specifică. Potrivit legii, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

Legile constituţionale cuprind Constituţia şi legile de modificare a acesteia.

Legile organice reglementează domeniile stabilite prin Constituţie, de mare importanţă pentru societate şi ele se adoptă numai prin votul a două treimi din numărul membrilor Parlamentului.

Legile ordinare se adoptă în toate celelalte domenii, cu majoritatea voturilor parlamentarilor prezenţi.

Alături de legi în sens restrâns, decretele-lege, decretele, ordonanţele şi hotărârile Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori deciziile administraţiei publice locale au, de asemenea, valoare normativă, cuprinzând norme juridice şi constituind izvoare de drept.

Sistemul de drept are o structură piramidală, este supus principiului ierarhiei actelor normative, potrivit căruia actele normative inferioare trebuie să fie conforme cu cele superioare şi toate cu prevederile Constituţiei.

Un alt izvor de drept întâlnit în subsidiar este obiceiul sau cutuma.

Acesta cuprinde o regulă de conduită cristalizată în timp şi cu caracter de obligativitate.

Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept; importanţa lui variază de la un sistem de drept la altul.

În dreptul nostru, obiceiul este izvor de drept în măsura în care dreptul scris trimite la el. De exemplu, art. 970 alin. 2 C. Civ. prevede: convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

Jurisprudenţa sau practica judiciară formată din hotărârile judecătoreşti date de instanţele de toate gradele nu este admisă în sistemul nostru ca fiind izvor de drept. Dar ea constituie izvor de drept în sistemul anglo-saxon, unde judecătorul este obligat să se conformeze precedentelor judiciare în materie.

Doctrina sau literatura juridică, rod al preocupărilor teoreticienilor dreptului nu constituie izvor de drept. Dar ea pote influenţa soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme juridice sau modificarea ori abrogarea celor existente. Propunerile de lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată) apărute în doctrină au o importanţă deosebită. Ele apar prin contrast cu reglementarea de lege lata (despre legea în vigoare).

Raportul juridic civil

Orice raport juridic reprezintă o relaţie socială reglementată de o normă juridică.

Raportul juridic civil reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau nepatrimonial ce se încheie între persoane fizice şi juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică, relaţie reglementată de o normă de drept civil.

Raportul juridic civil are următoarele caractere juridice:

caracter social, deoarece el nu se poate ăncheia decât între persoane şi nu între oameni şi bunuri. Chiar şi raporturile juridice născute din exerciţiul dreptului de proprietate se nasc tot între oameni, şi anume între proprietar şi toţi ceilalţi membri ai societăţii cărora le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic de natură să aducă atingere dreptului proprietarului.

caracter patrimonial, în măsura în care raportul juridic civil are un conţinut economic, ce poate fi evaluat în bani;