Dreptul comerțului internațional

Obiectul dreptului comertului international

Obiectul dreptului comertului international este reprezentat de raporturile juridice

patrimoniale care prezinta caractere de internationalitate si comercialitate.

a) Internationalitatea – caracter al raportului juridic de comert international. În

general, acest caracter al raportului juridic de comert international se stabileste în functie

de un criteriu subiectiv sau obiectiv.

Potrivit criteriului subiectiv sunt considerate internationale raporturile juridice

care se stabilesc între parti ce îsi au sediul social sau resedinta în state diferite.

Corespunzator criteriului obiectiv, marfa, serviciul sau orice alt bun care

constituie obiectul raportului juridic se solicita sa se afle în circuit international, adica, în

executarea acelui raport juridic, bunul sa treaca cel putin o frontiera.

Cele doua criterii sunt, în principiu, alternative.

Criteriul subiectiv este consacrat în Conventia Natiunilor Unite asupra

contractelor de vânzare internationala de marfuri, încheiata la Viena, în anul 1980.

Criteriul obiectiv este adoptat, de regula, în conventiile internationale din materia

transporturilor.

Pe de alta parte, în unele conventii internationale, criteriul subiectiv este cumulat

cu cel obiectiv.

b) Comercialitatea – caracter al raportului juridic de comert international.

Caracterul comercial sau civil al raportului juridic se stabileste în functie de izvorul

acestuia. Raporturile juridice comerciale sunt cele care izvorasc din acte si fapte de

comert.

În cazul raporturilor juridice cu elemente de internationalitate, se remarca

tendinta întelegerii caracterului comercial în sens larg, luându-se în considerare

elementele de ordin economic ale operatiunii realizate. Aceasta acceptiune a

comercialitatii permite includerea în sfera de interes a dreptului comertului international a

contractelor la care participa statele sau organe centrale ori locale ale lor, daca se implica

în activitati de productie, de distributie sau presteaza servicii.

IZVOARELE DREPTULUI COMERTULUI INTERNATIONAL

2.1. Izvoarele interne

Izvoarele interne se clasifica, la rândul lor, în izvoare specifice si nespecifice.

Izvoarele specifice contin preponderent norme prin care se reglementeaza raporturile de

dreptul comertului international. Izvoarele nespecifice contin preponderent norme

consacrate altor discipline, unele dintre ele interesând, totusi, dreptul comertului

international.

O pozitie distincta o au normele constitutionale. Dintre acestea prezinta

însemnatate, de exemplu, pentru dreptul comertului international, normele prin care se

stabileste ca economia României este o economie de piata, prin care se consacra

libertatea comertului, prin care se asigura protectia concurentei etc. Uzantele pot prezenta sau nu caracter de izvor de drept. Regulile nescrise constituie izvoare de drept daca dispozitiile lex causae sunt în acest sens.

SUB 17 :Clasificarea uzantelor comerciale

A) După întinderea aplicării lor în spaţiu:

a. Uzanţe locale – exemplu – ale unui port, ale unei anumite pieţe comerciale;

b. Uzanţe speciale – se aplică într-o anumită ramură de comerţ sau într-o anumită categorie profesională – exemplu – agenţii de bursă;

c. Uzanţe generale – se aplică la nivelul totalităţii relaţiilor comerciale internaţionale. Uzanţele generale sunt în cea mai mare parte normative şi sunt preluate de legiuitor ca text de lege.

B) După forţa lor juridică:

a. Uzanţe normative;

b. Uzanţe convenţionale.

a. Uzanţele normative – au acele două elemente definitorii ale tuturor uzanţelor:

• Elementul obiectiv – sunt practici sociale cu menţiunea că aceste practici sociale sunt mai vechi, mai stabile, mai bine conturate. Elementul obiectiv e definit prin principiul „longa involterata diuturna consuetudo” (practică veche, continuă şi repetată);

• Elementul colectiv – sunt practici impersonale, generale, aplicabile pentru un număr nelimitat de persoane.

• Elementul subiectiv – element nou; constă în faptul că aceia ce intră sub incidenţa lor, le respectă cu sentimentul că ele li se impun întocmai ca şi legea (opinio iuris sine necesitatis). Opinio iuris este o condiţie necesară pentru ca o uzanţă să devină normativă (condiţie necesară, nu însă şi suficientă). Trebuie ca sistemul de drept să permită existenţa uzanţelor normative. Nu toate sistemele de drept acceptă uzanţa ca izvor de drept.

În dreptul românesc, de principiu, uzanţele normative nu sunt recunoscute, dar

sunt recunoscute totuşi în anumite domenii.