Dreptul Comerțului Internațional

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Dreptul comerţului internaţional este o disciplină cu caracter interdisciplinar aflată la intersecţia dreptului naţional cu cel internaţional public sau privat.

Pe plan internaţional nu există o definiţie unanim recunoscută cum de altfel nu există nici în doctrină nici în instrumentele internaţionale, cum ar fi: Tratate, Acorduri sau Convenţii.

Conferinţa de la Helsinki – 1970 – Pentru Securitate şi Cooperare în Europa reţine ca element principal al acestei discipline caracterul interdisciplinar.

DEFINIŢIE

Dreptul comerţului internaţional reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile comerciale internaţionale care se stabilesc în sfera comerţului internaţional, în sensul cel mai cuprinzător al acestuia.

Astfel raporturile juridice iau naştere în:

a) Sfera cooperării economice şi tehnico – ştiinţifice

b) Sfera schimbului mondial de valori naţionale

Raporturile juridice se stabilesc între state suverane sau între state si comercianţii persoane fizice sau persoane juridice precum şi între comercianţii din state diferite, uneori chiar si statele suverane (care au alte atribuţii) intră în raporturi comerciale.

Dreptul comerţului internaţional conţine norme care aparţin dreptului civil, dreptului comercial precum şi dreptului procesual civil care conferă caracterul interdisciplinar.

a) Normele care reglementează domeniul contractelor comerciale internaţionale aparţin dreptului civil şi comercial.

b) Normele care reglementează modalităţile de soluţionare a conflictelor, a diferendelor sunt norme de arbitraj comercial internaţional fiind reguli de drept procesual.

Această disciplină are un obiect propriu de reglementare şi metode specifice.

OBIECTUL DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Obiectul de studiu este reprezentat de raporturile juridice de comerţ internaţional, raporturi care se stabilesc într-un domeniu obiectiv al ansamblului raporturilor juridice internaţionale.

Raportul juridic de dreptul comerţului internaţional se caracterizează prin prezenţa concomitentă a 2 caractere: COMERCIALITATE şi INTERNAŢIONALITATE

1. COMERCIALITATEA

- înseamnă că există criterii diferite ce definesc un fapt juridic ca fiind comercial. Aceasta pentru că fiecare sistem de drept national porneşte de la alte premise în definirea caracterului comercial.

a) Anumite sisteme de drept, cum ar fi cel german reţin criteriul subiectiv, potrivit căruia un raport juridic este comercial daca are ca autor un comerciant. (Dacă subiectul este comerciant atunci raportul este comercial). Dreptul german consideră comercianţi societăţile comerciale şi persoanele fizice înregistrate la Registrul Comerţului.

b) Criteriul obiectiv defineşte caracterul comercial prin enumerarea faptelor de comerţ adică prin evidenţierea obiectului de activitate al comerţului. Sistemul este utilizat în Legislaţia Franceză şi în Legistaţia României.

Enumerarea faptelor de comerţ nu este atât de cuprinzătoare, astfel încât Docrina şi-a exercitat rolul de interpretare a dreptului şi a definit condiţiile pe baza cărora un fapt juridic este considerat faptă de comerţ, astfel sunt criterii obiective:

- Interpunerea în circulaţia mărfurilor – adică o activitate organizată sub formă de întreprindere.

- Intenţia obţinerii unui profit material just şi licit.

- Desfăşurarea de activităţi conexe care să se greveze pe activităţile principale (faptele de comerţ obiective).

De ex: contractele de garanţie – fapte conexe care se grevează pe baza contractelor de credit ca activităţi principale.

2. INTERNAŢIONALITATEA

- constă în prezenţa unui element străin internaţional sau de extraneitate în structura unui raport juridic. Aceasta trebuie să aibă o asemenea intensitate încât să facă posibilă supunerea raportului juridic concomitent la cel puţin 2 sisteme de drept diferite.

Nu orice element străin defineşte calitatea de internaţionalitate a unui raport juridic. De exemplu, Codul Comercial Român nu defineşte acest element, Codul Civil Român se referă implicit (face referire doar) la acesta, iar Legea nr. 105 din 1992 privind reglementarea raporturilor de drept privt realizează acest lucru într-un mod mai clar.

Pe de altă parte elementul de extraneitate este definit şi de documentele internaţionale care cuprind reglementări cu caracter comercial.

Exemplu:

1. Convenţia de la Varşovia – 1929 (modificată prin Protocolul de la Haga – 1955) privind transportul internaţional aerian de mărfuri, călători şi bagaje defineşte transportul internaţional aerian în funcţie de următorul criteriu: LOCUL DE ÎNCĂRCARE – DESCĂRCARE SE AFLĂ SITUAT PE TERITORII STATALE DIFERITE

2. Convenţia de la Praga – 1974 – consieră că un contract de intermediere are caracter internaţional dacă cel reprezentat şi reprezentantul său au reşedinţa (sediul) pe teritorii statale diferite. – reprezentare mandant - mandatar.

3. Convenţia de la Viena – 1980 – privind vânzările internaţionale, consideră că o vânzare are caracter internaţional dacă vânzătorul şi cumpărătorul au sedii, domicile sau reştedinţe pe teritorii statale diferite – SEDIUL

Caracterul de internaţionalitate este determinat potrivit doctrinei juridice fie de criteriul subiectiv, adică Persoanele Fizice sau Persoanele Juridice – părţile au domiciliul, reşedinţa, sediul în state diferite, fie de criteriul obiectiv – bunul sau lucrarea se află în tranzit internaţional, adică în procesul derulării raportului juridic internaţional, acesta trece cel puţin o frontieră.

Exemplu din dreptul internaţional privat:

Un cetăţean român vine la succesiunea părinţilor săi cu ultimul domiciliu în Israel pentru a dobândi un apartament situat în Cluj Napoca. Se pune în discuţie dacă instanţele judecă în conformitate cu legea română sau cu o lege străină.

Faptul că defunctul a avut ultimul domiciliu în altă ţară determină o competenţă specială a instanţelor din România.

IZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

a) IZVOARE INTERNE

I. LEGEA COMERCIALĂ – ocupă locul principal şi îmbracă următoarele forme:

1. Codurile Comerciale – în acestea sunt stipulate (prevăzute) şi norme privind raporturile juridice comerciale internaţionale. De exemplu: Codul Comercial Român.

2. Codurile de comerţ exterior – cum ar fi Codul Comercial Uniform al SUA (UNIFORM COMMERCIAL COD) – el se aplică în toate statele federale.

3. Legile speciale – acestea conţin norme cu caracter general dar şi prevederi care reglementează raporturile de comerţ internaţional.

De exemplu, în România Legea nr. 105 din 1992