Dreptul Comerțului Internațional

CAPITOLUL I

DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

1. Definiţie. Elemente specifice. Rolul şi importanţa instituţiilor juridice privind comerţul internaţional

Noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni, una restrânsă, care cuprinde sensul tradiţional al acestei noţiuni şi una largă, care include şi formele moderne de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale.

a) Stricto sensu, comerţul internaţional cuprinde totalitatea operaţiunilor de export şi import de mărfuri şi servicii pe care le desfăşoară persoanele fizice/juridice aparţinând unui stat cu parteneri străini sau pe pieţe străine;

b) În epoca modernă comerţul internaţional a depăşit cu mult cadrul tradiţional al acestei noţiuni, el înglobând o multitudine şi o extremă varietate de operaţiuni care se referă numai indirect la marfă şi care sunt cuprinse în noţiunea de cooperare economică internaţională. Acest concept defineşte un ansamblu de relaţii de conlucrare între două sau mai multe persoane fizice sau juridice aparţinând unui stat, care au ca scop realizarea, prin eforturi conjugate, a unor operaţiuni conexe, eşalonate pe perioade de timp determinate, în producţie sau în sfera neproductivă, în scopul obţinerii unor avantaje reciproce. Prin includerea, alături de formele clasice, a operaţiunilor de cooperare economică internaţională, noţiunea de comerţ internaţional capătă un sens larg (lato sensu). Cooperarea economică internaţională se prezintă sub cele mai variate forme care, pe planul dreptului se concretizează, de regulă, la nivelul relaţiilor dintre persoanele fizice sau juridice din

diferite state, prin contractul de cooperare economică internaţională.

Dreptul comerţului internaţional poate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile comerciale şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională.

Elementele caracteristice ale dreptului comerţului internaţional sunt:

a) Felul normelor juridice care formează conţinutul său:

normele dreptului comerţului internaţional se situează la limita ordinii juridice naţionale cu ordinea juridică internaţională;

normele dreptului comerţului internaţional reglementează atât relaţiile comerciale internaţionale, cât şi relaţiile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale;

normele dreptului comerţului internaţional sunt atât norme de drept material, cât şi norme de drept procesual vizând arbitrajul din comerţul internaţional.

b) Natura subiectelor;

c) Poziţia de egalitate juridică în care acestea se află unele faţă de altele;

Obiectul său de reglementare format din raporturile juridice patrimoniale care întrunesc condiţiile de comercialitate şi internaţionalitate.

2. Poziţia României în cadrul dreptului comerţului internaţional

Participarea României la comerţul mondial, dezlegată astăzi de prejudecăţi politice sau de altă natură, nu este restricţionată în nici un fel din punct de vedere legal şi nici de facto, având astfel, practic, o vocaţie universală.

Principiile care guvernează participarea ţării la schimburile economice internaţionale se desprind cu pregnanţă din câteva documente internaţionale fundamentale - bi- sau multilaterale - pe care România le-a încheiat în ultimii ani.

a) Dintre acestea se impune a fi menţionată în primul rând, „Carta de la Paris pentru o nouă Europă” adoptată la 21 noiembrie 1990 şi semnată şi de România (11), alături de celelalte ţări europene, S.U.A. şi Canada, participante la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa. Această cartă, care atinge o paletă largă de aspecte politice, economice, sociale şi culturale ale Europei contemporane, deschide, aşa cum se arată în chiar preambulul ei, o nouă eră de democraţie, pace şi unitate, marcând sfârşitul perioadei de confruntare şi divizare a continentului, şi exprimă voinţa statelor semnatare de a întemeia relaţiile dintre ele pe principiile respectului şi cooperării. „Carta de la Paris”, reunind voinţa statelor care deţin ponderea covârşitoare în volumul şi structura schimburilor economice internaţionale, consacră, în capitolul său privind „Cooperarea economică”, şi principii care privesc în mod direct comerţul internaţional.

b) Principiile „Cartei de la Paris”, au fost reluate, în sinteză în Documentele Conferinţei la nivel înalt pentru securitate şi cooperare în Europa (Helsinki, 9-11 iulie 1992), respectiv în „Deciziile de la Helsinki”, cap. VII „Cooperarea economică”. Statele participante la această conferinţă - printre care şi România - şi-au propus ca obiectiv major, în domeniul cooperării economice, intensificarea cooperării între ele în vederea realizării unei dezvoltări economice durabile, precum şi continuarea cooperării în sprijinirea acelor state participante care sunt angajate în procesul de tranziţie spre economia de piaţă.

c) Documentul fundamental privind integrarea europeană a României îl constituie „Acordul european” instituind o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi statele membre ale acestora, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la 1 februarie 1993. Conform prevederilor acestui acord, unul din obiectivele esenţiale ale asocierii îl constituie „să promoveze dezvoltarea comerţului; precum şi relaţiile economice armonioase între părţi, sprijinind astfel dezvoltarea economică a României”, precum şi „să asigure o bază pentru cooperarea economică”. Elementele esenţiale ale asocierii, care trebuie să inspire

politicile externe şi interne ale părţilor constau în respectarea principiilor democratice şi a drepturilor omului stabilite în actul final de la Helsinki şi Carta de la Paris pentru o nouă Europă, precum şi a principiilor economiei de piaţă.

d) Obiectivele şi principiile de desfăşurare a relaţiilor economice internaţionale ale României sunt conţinute şi în „Acordul între statele Asociaţiei Europene a Liberului Schimb şi România”, semnat la Geneva la 10 decembrie 1992.