Dreptul Comerțului Internațional

CURSUL 1

Dreptul comerțului internațional

Dreptul comerțului internațional este o ramură de drept privat care are ca obiect de reglementare comerțul internațional, adică ansamblul raporturilor juridice de drept privat care au caracter de comercialitate și internaționalitate.

Comercialitatea și internaționalitatea

Elementul de comercialitate, după cum a spus, nu este specific doar dreptului comerțului internațional, acesta fiind regăsit și în materia dreptului comercial intern.

Analiza ideii de comercial sau de comercialitate se realizează pe baza normelor juridice care reprezintă lex causae în acel raport juridic.

Art. 3 alin. (2) din C.civ. consideră profesioniști pe toți aceia care exploatează o întreprindere. Cu alte cuvinte, alin. (3) al aceluiași articol ne explică mai multe: constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a unei activități organizate, ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu scop lucrativ.

Din perspectiva acestei reglementări din Codul civil român, putem considera că legiuitorul român îi consideră profesioniști (posibili subiecți ai dreptului comerțului internațional) atât pe persoana fizică sau juridică ce desfășoară activități cu scop lucrativ, cât și pe acea persoană care nu urmărește un profit. Din perspectiva dreptului comerțului internațional, trebuie să ne intereseze doar acel profesionist care întreprinde activități cu scop lucrativ, adică acel profesionist care urmărește obținerea unui profit, care exploatează o întreprindere comercială. Așadar, vorbim despre un așa-zis profesionist comerciant.

Art. 8 alin. (1) din Legea 71/2011 (LPA) stabilește că noțiunea de profesionist, prevăzută de disp. art. 3 C.civ., include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesional, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a Codului civil. Mai mult, (pentru completarea informațiilor noastre) jurisprudența CJUE, în momentul în care încearcă se definească noțiunea de întreprindere, include în această noțiune orice entitate care efectuează o activitate economică, indiferent de statutul ei juridic sau de modul de finanțare.

Ca o concluzie, comercialitatea se referă la faptul că raportul juridic se desfășoară fie între profesioniștii comercianți între ei, fie (aici e discutabilă povestea) între un profesionist-comerciant, acționând în derularea activității profesionale, și orice alt subiect de drept civil (de drept privat).

[În nici un caz raporturile de dreptul comerțului internațional nu vizează raporturile dintre state sau dintre diferite organizații internaționale, atunci când acestea acționează de jure imperii, deoarece aceste raporturi aparțin eminamente domeniului dreptului internațional public]. Am făcut această discuție de început deoarece există disputa cu privire la definirea profesionistului și a comerciantului.

Pe lângă elementul de comercialitate, trebuie definit și elementul de internaționalitate, care particularizează dreptul comerțului internațional. Acest element poate privi orice element al raportului juridic de drept privat (raportului de drept comercial).

(Precizare. Noțiunea de internaționalitate din dreptul comerțului internațional nu se confundă cu noțiunea de internaționalitate din dreptul internațional public și nici cu noțiunea de element de extraneitate din dreptul internațional privat. Elementul de extraneitate poate apărea în orice raport juridic de drept privat, fie el civil, de dreptul familiei etc.).

În dreptul comerțului internațional, elementul de extraneitate, am putea spune într-o terminologie specifică dreptului, este un element calificat, un element subiectiv și, în principal, prin faptul că se referă la subiectele raportului juridic. Este clar că părțile raportului juridic își au sediile sau, după caz, domiciliile în state diferite. Acesta este elementul specific raportului juridic de dreptul comerțului internațional.

În materia actelor juridice, actele juridice unilaterale, care pot da naștere unor raporturi juridice de dreptul comerțului internațional, elementul de internaționalitate poate fi dat de fondul de comerț sau de reședința obișnuită a autorului actului.

Convenția ONU asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, adoptată la Viena în 1980, cunoscută sub numele de „Convenția de la Viena” prevede în art. 1 că aceasta se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care-și au sediul în state diferite atunci când aceste state sunt parte la Convenția de la Viena sau, a doua variantă, când normele de drept internațional privat trimit la un sistem de drept al unui stat parte la convenție.

De asemenea, elementul de internaționalitate poate să se bazeze pe un aspect obiectiv, fiind reprezentat, în această situație, de diferite noțiuni care se înscriu în conținutul raportului juridic. Exempli gratia, locul executării obligației, precum și, uneori, mai rar, locul încheierii contractului poate constitui un element obiectiv relevant (Se încheie un contract de vânzare de mărfuri într-o societate A din România și o societate B, având de asemenea sediul în România, doar că respectivul contract se încheie în Paris privind niște bunuri din România, Belgia sau China.). O ultimă precizare este aceea că elementul subiectiv și elementul obiectiv nu trebuie întrunite cumulativ pentru a fi în domeniul dreptului comerțului internațional. Oricare dintre cele două elemente este suficient pentru a conferi caracter de internaționalitate a raportului juridic.