Dreptul Comerțului Internațional

I) Definiţia comerţului internaţional

Dreptul comerţului internaţional are ca obiect de reglementare comerţul internaţional, adică ansamblul raporturilor juridice de drept privat, care apar în cadrul comerţului internaţional.

Comerţul internaţional are două accepţiuni:

a) restrânsă (stricto sensu) – sensul clasic, etimologic;

b) largă (lato sensu) – o parte mai modernă a relaţiilor internaţionale.

a) Comerţul internaţional este totalitatea operaţiunilor de import şi export de mărfuri, lucrări şi servicii care se desfăşoară între persoane fizice şi juridice, care îşi au domiciliul, respectiv sediile, în state diferite sau care primesc o marfă ce se află în tranzit internaţional.

Comerţul internaţional nu priveşte numai operaţiunile de import/export cu mărfuri, ci şi cu lucrări, servicii.

Comerţul internaţional e privit în sensul dreptului privat, fiind o ramură a sa. Studiem raporturi juridice ce apar între persoane fizice şi juridice de drept privat. Statul acţionează pe picior de egalitate juridică.

Dreptul comerţului internaţional diferă de dreptul internaţional public. Ceea ce particularizează disciplina sunt elementele de comercialitate şi internaţionalitate.

Comercialitatea nu e specifică, fiind întâlnită şi în dreptul comercial. Ceea ce particularizează disciplina e elementul de extraneitate, fiind ceea ce oferă disciplinei caracter distinct. Apare în orice raport juridic.

Noţiunea de internaţionalitate din dreptul internaţional nu e identică noţiunii de internaţionalitate din dreptul comerţului internaţional. În dreptul internaţional privat orice element de extraneitate face ca acel raport să devină de drept internaţional privat; în dreptul comerţului internaţional elementul de extraneitate e calificat. Nu orice element de extraneitate din raportul comercial face ca acel raport să devină de drept internaţional comercial.

Criteriul internaţional în dreptul comerţului internaţional:

- Subiectele raportului juridic de dreptul comerţului internaţional să-şi aibă sediile/domiciliile în state diferite → criteriu de natură subiectivă şi e prevăzut în toate convenţiile internaţionale care ne privesc, ex: Convenţia Naţiunilor Unite privind contractul de vânzare internaţională de mărfuri, Convenţia de la Viena, 1980.

- Marfa, lucrarea sau serviciul în drumul ei, de la o parte la cealaltă, trebuie să parcurgă cel puţin o frontieră (să fie în tranzit internaţional); criteriile pot fi alternative, oricare din ele e suficient pentru a oferi caracter internaţional raportului juridic.

b) Cooperarea economică internaţională e un ansamblu de relaţii de conlucrare, colaborare între subiectele de drept aparţinând unor state diferite, care pun în comun o valoare economică în vederea desfăşurării unei activităţi lucrative (producere de profit) care se va împărţi între participanţii la cooperare, ex: Acordurile de cooperare economică internaţională la care România e parte (peste 50).

II) Caracteristicile politicii României în domeniul comerţului internaţional

Principiile care guvernează începând din 1990 comerţul internaţional al României:

Principiul libertăţii comerciale internaţionale, care este antagonic principiului care a guvernat relaţiile comerciale ale României în perioada 1946-1989, şi anume principiul monopolului de stat asupra comerţului exterior – operaţiunile de comerţ internaţional nu se puteau face decât prin întreprinderi specializate de stat. Principiul monopolului de stat a fost printre primele desfiinţate după revoluţie, prin adoptarea unui pachet de legi care au pus bazele noului principiu, exemplu: decretul-lege 54/1990 privind desfăşurarea activităţii economice pe baza liberei iniţiative; decretul-lege 96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea investiţiilor de capital străin în România; aceste două decrete au fost abrogate prin Legea 35/1991 şi Legea 31/1991.

Principiul libertăţii comerţului internaţional e o specie a principiului mai general al libertăţii comerţului, care e un principiu constituţional. Constituţia prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului.

Tratatul de aderare al României la U.E., ratificat prin Legea 57/2005 prevede în Anexa 7 cele trei mari libertăţi: libera circulaţie a persoanelor, serviciilor şi capitalului.

Conţinutul principiului libertăţii comerţului implică două elemente:

a) Libertatea comerţului poate fi privită de la subiectele străine de drept către piaţa românească – capacitatea recunoscută de lege persoanelor fizice şi juridice străine de a participa în mod liber la activitatea comercială pe piaţa românească. Se ridică problema regimului juridic al investiţiilor străine în România.

b) Posibilitatea recunoscută de lege persoanelor fizice şi juridice române de a fi subiecte ale dreptului comercial internaţional, de a participa din ţară în străinătate la asemenea raporturi juridice.

III) Regimul juridic al investiţiilor străine în România

Sediul materiei:

Primul act normativ a fost decretul-lege 96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea

investiţiilor de capital străin în România, abrogat prin Legea 35/1991, lege abrogată prin O.U.G. 31/1997 privind regimul investiţiilor străine în România. În decembrie 1997 a fost abrogată şi înlocuită cu O.U.G. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe.

Se manifestă o enormă fluctuaţie legislativă.

După 1997 s-au conturat două forme de investiţie străină:

a) Directă – are ca temei O.U.G. 92/1997, modificată semnificativ prin Legea 241/1998;

b) De portofoliu – O.G. 66/1997 privind regimul investiţiilor străine în România realizate prin cumpărarea de titluri de stat şi Legea 297/2004 privind piaţa de capital.

Convenţii internaţionale: Acordurile bilaterale privind promovarea şi protejarea

reciprocă a investiţiilor (România e parte la peste 50), exemplu – Convenţia de constituire a agenţiei multilaterale de garantare a investiţiilor, încheiată la Seul, 1995, România e parte din 1992; are un rol important pentru că securizează investiţiile străine în România şi invers.

Noţiuni

Investiţie străină – două categorii: 1. directă şi 2. de portofoliu.

1. Investiţia directă – Ordonanţa 92/1997 defineşte investiţia directă prin enumerarea a trei forme:

a) participarea investitorilor străini la constituirea sau extinderea unei societăţi comerciale în România;

b) dobândirea de acţiuni/părţi sociale la o societate comercială romană;

c) înfiinţarea/extinderea în România a unei sucursale unei societăţi străine.