Dreptul Comerțului Internațional

1. DREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL. NOŢIUNE. OBIECT.

SPECIFIC.

1.1. Noţiune

Dreptul comerţului internaţional este format dintr-un ansamblu de norme

conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de drept material uniform,

iar, în anumite limite, şi norme de drept internaţional public prin care se reglementează

raporturile stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi cunoştinţe.1

Normele care alcătuiesc dreptul comerţului internaţional se plasează la limita de

contact între ordinea juridică naţională şi ordinea juridică internaţională, având ramificaţii

în ambele.

În cadrul disciplinei sunt analizate norme aparţinând unor ramuri de drept diferite.

Dreptul comerţului internaţional este, aşadar, o materie juridică pluridisciplinară sau

interdisciplinară.

1.2. Obiect

Obiectul dreptului comerţului internaţional este reprezentat de raporturile juridice

patrimoniale care prezintă caractere de internaţionalitate şi comercialitate.

a) Internaţionalitatea – caracter al raportului juridic de comerţ internaţional. În

general, acest caracter al raportului juridic de comerţ internaţional se stabileşte în funcţie

de un criteriu subiectiv sau obiectiv.

Potrivit criteriului subiectiv sunt considerate internaţionale raporturile juridice

care se stabilesc între părţi ce îşi au sediul social sau reşedinţa în state diferite.

Corespunzător criteriului obiectiv, marfa, serviciul sau orice alt bun care

constituie obiectul raportului juridic se solicită să se afle în circuit internaţional, adică, în

executarea acelui raport juridic, bunul să treacă cel puţin o frontieră.

Cele două criterii sunt, în principiu, alternative.

1 A se vedea, M.N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1994, p. 13.

Criteriul subiectiv este consacrat, bunăoară, în Convenţia Naţiunilor Unite asupra

contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, încheiată la Viena, în anul 1980.

Criteriul obiectiv este adoptat, de regulă, în convenţiile internaţionale din materia

transporturilor.

Pe de altă parte, în unele convenţii internaţionale, criteriul subiectiv este cumulat

cu cel obiectiv (art. I par. 1 lit. a din Convenţia de la Geneva din anul 1961 consacrată

arbitrajului comercial internaţional).

Criteriile menţionate sunt, în principiu, exemplificative. În lipsa unor reglementări

legale imperative în sens contrar, va fi considerat „internaţional” orice raport juridic care

prezintă un element de extraneitate ce are relevanţă ca element de internaţionalitate.

b) Comercialitatea – caracter al raportului juridic de comerţ internaţional.

Caracterul comercial sau civil al raportului juridic se stabileşte în funcţie de izvorul

acestuia. Raporturile juridice comerciale sunt cele care izvorăsc din acte şi fapte de

comerţ.

În numeroase sisteme juridice, printre care şi cel român, se menţine distincţia între

dreptul comercial şi dreptul civil.

Se poate, totodată, observa că o serie de instituţii de arbitraj, cum este, de

exemplu, Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României,

organizează şi administrează soluţionarea, pe calea arbitrajului, a unor litigii comerciale

interne sau internaţionale.

Apare, aşadar, necesară evidenţierea criteriilor în funcţie de care se stabileşte dacă

un anumit act este comercial sau civil.

Criteriile luate în considerare sunt următoarele: criteriul speculaţiei; criteriul

circulaţiei; criteriul întreprinderii; criteriul conexităţii cu criteriul circulaţiei sau al

întreprinderii.

Corespunzător criteriilor menţionate, comercialitatea se stabileşte independent de

calitatea persoanei care săvârşeşte un anumit act.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 Cod comercial român sunt considerate fapte de

comerţ, actele şi faptele săvârşite de un comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau

contrariul nu rezultă din însuşi actul săvârşit.

Unele acte juridice, sunt comerciale numai pentru una din părţi, pentru cealaltă ele

fiind acte civile (art. 56 C. com.).

În cazul raporturilor juridice cu elemente de internaţionalitate, se remarcă însă

tendinţa înţelegerii caracterului comercial în sens larg, luându-se în considerare

elementele de ordin economic ale operaţiunii realizate. Această accepţiune a

comercialităţii permite includerea în sfera de interes a dreptului comerţului internaţional a

contractelor la care participă statele sau organe centrale ori locale ale lor, dacă se implică

în activităţi de producţie, de distribuţie sau prestează servicii.

De pildă, convenţia de la Geneva din anul 1961 este consacrată arbitrajului

comercial internaţional, dar, în cuprinsul art. I par. 1 lit. a se face referire la „operaţii de

comerţ internaţional”.

Atenuarea importanţei caracterului comercial al raportului juridic reiese, pe planul

dreptului comparat, şi din prevederile art. I par. 3 din Convenţia de la Viena, precum şi din

dispoziţiile Convenţiei de la New-York consacrată recunoaşterii şi executării sentinţelor arbitrale

străine.

Din cele arătate, nu trebuie să se înţeleagă totuşi că stabilirea caracterului

comercial al raportului juridic nu ar avea nicicând semnificaţie, în cazul raporturilor

internaţionale. Am arătat că, potrivit regulilor de procedură arbitrală ale C.A.B., aceasta

organizează şi administrează soluţionarea, pe calea arbitrajului, a unor litigii comerciale

interne sau internaţionale. Mai menţionăm, în context, că România s-a prevalat de rezerva

de comercialitate permisă potrivit art. I par. 3 din Convenţia de la New-York,.