Dreptul Comunitar al Afacerilor

CAPITOLUL I

COMUNITĂŢILE EUROPENE. EVOLUŢIE ISTORICĂ

Secţiunea I - Generalităţi. Premise

Studiul dreptului comunitar al afacerilor nu poate fi separat de

înţelegerea premiselor generale şi a condiţiilor complexe de natură economică, politică, socială şi de securitate globală ce au dus la apariţia modelului european de dezvoltare1.

1. Europa - temă de meditaţie de-a lungul secolelor

Ideea construcţiei europene se pare că a urmat un ritm impus de istorie; astfel, după apariţia la sfârşitul Evului Mediu a câtorva precursori, sec. XVI se caracterizează prin sărăcie doctrinară, sec. XVII, dimpotrivă, prin bogăţie, sec. XVIII printr-o relativă tăcere pe această temă, sec. XIX prin reînvierea ideii, pentru ca sec. XX - cu începere din 1914 - să fie nu numai o perioadă doctrinară, ci şi o epocă a eforturilor concrete de unitate europeană .

a) La sfârşitul Evului Mediu primii teoreticieni au adus construcţiei Europei o serie de idei ce subzistă încă: unul dintre aceştia a fost juristul Pierre Dubois3 - care pentru asigurarea păcii între state - propunea un sistem instituţionalizat de arbitraj internaţional, diferendele urmând a fi rezolvate pe cale paşnică de către un Consiliu de prinţi laici şi ecleziaşti. Dacă ideea lui Dubois a rămas fară ecou, fiind probabil prea avansată pentru vremea sa, nu acelaşi lucru se poate spune despre proiectul sugerat de un om de afaceri francez Antoine Marini, proiect care prevedea instituţii precise4. Apropiat de ideile lui Dubois şi fondat pe principiile neagresiunii şi ajutorului mutual între state, proiectul prevedea crearea unei confederaţii Europene dotată cu organe comune (Ansamblul sau Adunarea - care urma să

opteze cu majoritate simplă, Curtea de Justiţie) un buget federal, o forţă

armată comună, o procedură arbitrală.

b) Dacă la sfârşitul Evului Mediu au apărut primele doctrine

europene moderne, sec. XVI surprinde prin tăcerea sa. Se poate ca explicaţia

acestei tăceri să ţină de ideea formulată în legătură cu Erasmus: "Acest

olandez a locuit la Bruxelles, Paris, a vizitat Italia şi Germania; el este din

timpul acelor mari oameni ai secolului XVI, care nu au vorbit despre Europa

pentru că ei nu doreau nimic de la aceasta" .

c) Secolul XVII - contrar celui precedent - aduce doctrinei europene

oameni şi idei noi. Emeric Cruce - contemporan cu Louis XIII (1610-1643)

- aduce construcţiei europene o idee novatoare în sensul că proiectul său are

ca scop asigurarea păcii, nu ca scop în sine, ci pentru favorizarea economiei

şi schimburilor comerciale. Astfel, el propunea organizarea ţărilor printr-un

arbitraj încredinţat unei Adunări permanente - cu sediul la Veneţia - care să

reunească atât reprezentanţi ai statelor creştine cât şi ai altor state ale lumii

(Turcia, de exemplu). Tot în secolul XVII, pentru prima dată un american -

William Penu - oferea Europei mijloacele pentru încetarea războaielor care

o fragmentau. El sugera^* în 1693, instituirea unei Diete grupând reprezentanţii ţârilor Europei (plus Turcia) care să hotărască cu majoritate şi care. să dispună de o forţă armată. Pacea astfel obţinută permitea Europei sa¬şi dezvolte economia şi civilizaţia .

Id) Secolul XVIII se caracterizează printr-o relativă sărăcie în doctrine europene: cu toate acestea el a văzut născându-se câteva mari proiecte ale unor oameni care aparţineau încă secolului XVII, sau care aparţineau deja secolului XIX. Unul dintre proiecte a aparţinut abatelui de Saint-Pierre, a fost publicat în anul 1712 şi s-a numit "Proiectul păcii eterne". El a sperat să creeze impracticabila sa pace eternă printr-un guvern confederativ comun naţiunilor europene. Această idee, himerică, imperfectă prin; chiar natura sa, este, totuşi cea mai bună concepţie născocită din sec XV încoace . Organizarea păcii era fondată pe un plan în cinci puncte: alianţa eternă între suverani, respectarea de către state a deciziilor unui senat european, contribuţia statelor la cheltuielile alianţei, intervenţia colectivă contra statelor care nu respectă pactul, revizuirea pactului cu majoritate, în afara celor cinci puncte fundamentale pentru care unanimitatea era necesară.

e) Secolul XIX prin profundele schimbări aduse de Revoluţia franceză şi Imperiu, a fost perioada dominată de două mari nume: Saint-Simion şi Proudhon. Saint-Simion - în "Reorganizarea societăţii europene sau Necesitatea şi mijloacele de a uni popoarele Europei într-un singur corp politic, păstrându-i fiecăruia independenţa naţională" (1814) - aprecia că reorganizarea Europei rezidă în unirea dintre Franţa şi Anglia căci "Anglia şi Franţa unite sunt mai puternice decât restul Europei" . In Europa există legături politice şi sociale, continuă autorul. Deci trebuie prin mijloace corespunzătoare, să fie asigurată solidaritatea ambelor tipuri de relaţii. Oricărei reuniuni de oameni' saii de popoare îi sunt necesare instituţii comune şi o organizare unitară, în caz contrar, totul se decide prin forţă. Orice organizaţie politică, ca şi orice organizare socială, au principii fundamentale, care le formează esenţa şi fară de care nu pot nici să reziste, nici să-şi producă efectele aşteptate. Aceste principii sunt în număr de patru: 1) orice organizaţie politică instituită pentru a uni diferite popoare, păstrându-le independenţa naţională, trebuie să fie sistematic omogenă, adică toate instituţiile sale trebuie să fie consecinţe ale unei concepţii omogene: deci, la toate nivelele guvernarea trebuie să fie asemănătoare; 2) Guvernul general trebuie să fie în întregime independent de guvernele naţionale; 3) cei care compun guvernul general trebuie să fie îndemnaţi, prin poziţia lor, sa aibă o perspectivă generală, ocupându-se, cu prioritate de interesele generale; 4) membrii guvernului general trebuie să dispună de o

putere în sine, independentă de orice altceva. Structura Europeană trebuie -după Saint-Simon - să se sprijine pe un sistem parlamentar având un rege şi uii Parlament ("Europa va avea cea mai bună organizare posibilă dacă toate naţiunile, guvernate fiind de parlamente, vor recunoaşte supremaţia unui parlament general, plasat deasupra celor naţionale şi investit cu puterea de a judeca diferendele lor"). Parlamentul10 trebuia să aibă două Camere: Camera înaltă - numită de rege - şi Camera comunelor "în care s-ar putea trimite câte un comerciant, un savant, un administrator şi un magistrat" (alegerea fiecărui deputat se va face de către corporaţia profesională din care face parte). Nici ideile lui Pierre-Joseph Proudhon (1809-1865) nu sunt mai originale: el condamnă atât centralizarea moştenită de la iacobini cât şi principiul naţionalităţilor în care vede un pericol: crearea de state puternice şi rivale poate genera războaie. In lucrarea "Principiul federativ" (1863) Proudhon propune să se aplice Europei o organizare federală (mai precis "o confederaţie de confederaţii"1 ). Pentru asigurarea unei libertăţi reale a oamenilor, Proudhon vede organizarea societăţii pe fundamentul unei celule viabile, cea în care oamenii se cunosc direct .

2. Ideile şi mişcările europene ale secolului XX

Secolul XX este epoca mişcărilor europene; ea a început la 1900 -Paris - când Congresul de Ştiinţe politice a propus proiectul: "Statele Unite Europene", a continuat cu o concentrare a acţiunilor în direcţia constituirii unei ."Europe Unite" pentru ca perioada de după cel de-al doilea Război Mondial să ducă la concretizarea ideii de unitate. De această idee şi-au legat numele o seamă de personalităţi ale lumii. Astfel, Victor Hugo arăta că "unitatea Europei este opţiunea cea mai înţeleaptă pentru popoarele care o alcătuiesc pentru că numai unitatea va deveni scutul în faţa tuturor furtunilor care, altfel, ar putea pustii una din cele mai vechi civilizaţii ale lumii"13.

Albert Camus observa că "uniţi, europenii vor fi în măsură să sporească

tezaurul de valoare acumulat în decursul istoriei", iar Nicolae Titulescu - în

intervenţia la Comisia de Studii pentru Uniunea Europeană "Căile practice

de formare a Uniunii Europene"14 - aprecia că prin constituirea Uniunii

Economice Europene va fi posibilă dezvoltarea colaborării dintre statele

continentului, precum şi dintre aceste state şi alte state, deoarece numai o

asemenea colaborare f constituie garanţia progresului. G.Mironescu,

reprezentantul ţării noastre la Liga Naţiunilor, în cursul aceleiaşi dezbateri,

afirma: "profund ataşată ideii de pace, ţara mea sprijină în mod călduros

această iniţiativă în care vede cea mai puternică garanţie pentru consolidarea

păcii, precum şi pentru progresul continuu al Europei şi al umanităţii.

Convingerea mea este că înfăptuirea federală europeană este o necesitate

absolută pentru a asigura viitorul bătrânului nostru continent şi civilizaţia sa".