Dreptul european al cercetării și tehnologiei

În ultimele câteva decenii în economia mondiala tot mai clar se pronunta tendinta de globalizare a pietelor , inclusiv si cea energetica.

Procesul general european de integrare, care actualmente se extinde si asupra Europei Centrale, a avut la baza doua tratate, strâns legate de problema energiei, si anume – Tratatul cu privire la formarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (Paris, 1951) si Tratatul Euroatom cu privire la formarea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Roma, 1957). De la apropierea si integrarea economica tarile vest-europene au trecut, mai apoi, si la o integrare politica – la formarea Uniunii Europene (Tratatele de la Maastricht – 1992 si de la Ámsterdam – 1997).

În prezent în cadrul Uniunii Europene (UE) se remarca o integrare sporita a sistemelor energetice ale statelor membre.

Sectorul energetic în orice tara are o functie strategica, cu un impact important asupra vietii economice si sociale. Organizarea sectorului energetic în tarile industrial-dezvoltate pâna nu demult se baza pe asa-numitele structuri vertical integrate – companii, fie de stat sau private, care includeau în sine toate sau aproape toate segmentele ciclului energetic – de la producerea resurselor energetice primare, pâna la furnizarea energiei finale consumatorilor.

În perioada anilor 80-90 ai secolului douazeci statele membre ale Comunitatii Europene, de altfel ca si multe alte tari, au recunoscut, ca vechea organizare a sectorului a devenit aproape ineficienta si nu mai poate asigura o continua crestere economica.

Având în vedere aceasta, Comunitatea Europeana, între anii 1990-1995, a adoptat o noua politica energetica comunitara pe termen lung, expusa ulterior în Cartea Alba Pentru o politica energetica a Uniunii Europene (1996). E vorba de o politica energetica de integrare în economia de piata, de eliberare a acesteia de constrângeri, de limitarea interventiei publice doar la strictul necesar apararii interesului si bunastarii publice, de sustinere a dezvoltarii, de protectie a consumatorului si de solidaritate economica si sociala.

Noua politica energetica comunitara, ce constituie parte a obiectivelor generale ale politicii economice, are ca prim scop armonizarea a trei obiective strategice – asigurarea competitivitatii întregii economii, asigurarea securitatii energetice si protejarea mediului înconjurator.

Printre masurile-cheie ale reformei energetice comunitare este si liberalizarea pietei interne a energiei electrice si a gazelor combustibile. Aceasta liberalizare implica o schimbare radicala a structurilor institutionale si de producere în sectorul energetic, presupune introducerea concurentei.

Primele acte comunitare privind investitiile energetice comune, coordonarea preturilor, introducerea concurentei, tranzitul cu resurse energetice si energie au aparut între anii 1989-90. Dupa câtiva ani de dezbateri Parlamentul european si Consiliul UE au adoptat o serie de documente, printre care doua Directive-cheie cu privire la reglementarile comune pentru piata interna a energiei electrice si a gazelor combustibile [6, 7].

Aceste doua documente, cunoscute ca Directiva electricitatii si Directiva gazelor, adoptare respectiv în anii 1996 si 1988, au declansat în fiecare stat membru al UE un proces de profunde schimbari structurale în domeniul productiei, transportului, distributiei si furnizarii energiei electrice si a gazelor naturale.

Despre aceste transformari Christos Papoutsis, membru al Comisiei Europene, responsabil de sectorul energetic spunea: “Peisajul economic si politic în sectorul energetic pe parcursul celor trei ani s-a schimbat fundamental.” (Bruxel, 1999).

Pe parcursul a circa doi ani toate statele membre ale UE au adoptat noi legi si regulamente în scopul crearii cadrului legal necesar schimbarilor.

Valul acestor transformari radicale, ce s-au produs în Europa de Vest si continua sa se produca pâna în prezent, se extinde cu rapiditate si asupra Europei Centrale si de Est.

Exista numeroase forte în spatele globalizarii, precum exista si multiple aspecte ale acestui proces, însa important este, pentru o tara cum este Romania, de a-si conforma politica sa economica si, în particular, cea energetica la tendintele regionale si globale pentru a se plasa într-o pozitie benefica schimbarilor. În acest context este foarte important ca Romania sa adopte si sa promoveze o politica energetica nationala coerenta celei europene.

Energetica cuprinde o larga arie de preocupari si actiuni practice dupa cum sunt: resursele primare de energie (carbune, titei, gaze naturale etc.), mijloacele clasice de producere a energiei, energetica nucleara, piata energiei electrice, termice si a gazelor naturale, impactul asupra mediului.

În aceasta lucrare mi-am propus sa prezint aspecte ale politicii si legislatiei energetice europene si nationale ce tin de domeniile electricitatii si gazului natural ca domenii de o importanta majora atât pentru Uniunea Europeana, cât si pentru Romania.

CAP.I. PIETELE DE ENERGIE SI INTERVENTIA GUVERNAMENTALA ÎN TRECUT SI ÎN PREZENT

Datorita unor particularitati ale industriei energetice, toate guvernele nationale au considerat implicarea lor totala în sectorul de energie ca o practica normala. Aceste particularitati, considerate drept certitudini pentru multa vreme, sunt date de: monopolul natural pe care îl constituie activitatile de transport si distributie în cadrul sectorului de energie, ceea ce permite integrarea facila pe verticala, sub forma de monopoluri, a diferitelor activitati; de rolul esential pentru comunitate pe care îl joaca energia, fie ca resursa primara, fie ca energie electrica, motiv pentru care s-a simtit nevoia unui control strict guvernamental; de caracterul strategic pentru orice economie al sectorului de energie, în special energia electrica, gazul si într-o masura mai mica, petrolul.

Aceste caracteristici au contribuit la crearea unei paradigme traditionale în relatia guvern¬industrie de energie, care a dominat timp de decenii, ce se poate descrie sub forma unui model de organizare care implica controlul central asupra unei retele de energie primara si finala. Structura acestui model este dictata de :

- drepturile exclusive de a construi si opera în sectorul energetic, fie ale statului, fie