Dreptul Familiei

Capitolul I

CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE

PRIVIND RELAŢIILE DE FAMILIE

1. Istoric privind familia şi căsătoria

Relaţiile sociale sunt legături care se stabilesc exclusiv între oameni, ele neputând fi concepute în afara societăţii. O specie im¬por¬tantă a acestor relaţii sociale o constituie relaţiile de familie.

Analiza şi definirea familiei ca fenomen social nu poate fi realizată cu succes decât prin tratarea acesteia în corelaţie directă cu conceptul de căsătorie.

Familia şi căsătoria – fenomene sociale – au evoluat în timp sub influenţa diverşilor factori economici şi sociali. Astfel, de-a lungul timpului, familia a suferit o serie de modificări importante determinate de natura organizării sociale. În cadrul ginţii matriarhale, s-a trecut de la familia înrudită prin sânge ce avea la bază căsătoria pe grupe, caracterizată prin faptul că un grup de bărbaţi erau soţii unui grup de femei dintr-o anumită generaţie, la familia bazată pe căsătoria-pereche, în care soţul avea o soţie principală, între alte soţii, iar soţia avea un soţ principal între alţi soţi. Ginta matriarhală se caracteriza prin rolul primordial acordat femeii şi prin relaţiile de egalitate între sexe. Ulterior, apariţia ginţii patriarhale determină aşezarea bărbatului în centrul familiei dacice poligamice.

Numeroasele transformări sociale din epoca statală dacă, între care amintim numai conotaţia importantă pe care a cunoscut-o propri¬etatea privată, au dus la consacrarea familiei monogame . Astfel, soţia locuia în casa bărbatului (familia avea un caracter patrilocal), iar descendenţa se stabilea pe linie paternă, copiii rămânând în familia tatălui după moartea sa. Relaţiile dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei monogame nu mai erau egale, ele caracterizându-se printr-un statut inferior al soţiei. În ce priveşte căsătoria, aceasta avea la bază răscumpărarea fetei prin oferirea de daruri şi prestarea de activităţi familiei acesteia. În epoca statală se practicau şi alte forme de înche¬iere a unei căsătorii, precum: cumpărarea fetei de către bărbat de la părinţii acesteia, fie prin licitaţie publică, fie individual. De asemenea, căsătoria era însoţită de acordarea unei dote miresei, dotă care avea menirea de a contribui la susţinerea sarcinilor căsătoriei. Descendenţa în cadrul familiei monogame dacice se stabilea pe linie masculină (patrilinear).

Ulterior, în Evul Mediu dezvoltat, familia românească şi-a păstrat caracterul patrilocal şi patrilinear. Căsătoria rămâne izvorul fundamental al familiei, instituţie reglementată atât de normele canonice bisericeşti, cât şi de normele laice ale Legii Ţării. Căsătoria era precedată de logodnă. Specific familiei româneşti era luarea în considerare a consimţământului părinţilor, pe lângă cel al tinerilor. O altă condiţie de fond la încheierea căsătoriei era vârsta, însă fără a se preciza legal o anumită limită maximă de vârstă, erau preferate căsătoriile încheiate la vârste foarte fragede. Căsătoria era însoţită de acordarea unei dote, soţia rămânând proprietara bunurilor dotale, asupra cărora putea face acte de dispoziţie.

În epoca fanariotă se menţine statutul inferior al femeii, interdicţia căsătoriei între creştini şi necreştini. Interdicţii de acest gen la încheierea căsătoriei se menţin inclusiv în perioada dictaturii antonesciene, când au fost oprite căsătoriile dintre evrei şi români, iar funcţionarii publici nu se puteau căsători dacă şeful administraţiei din care făceau parte refuza să îşi dea consimţământul pe criterii de naţionalitate. Din 1941 s-a interzis în mod expres căsătoria funcţi¬onarilor publici şi militarilor cu persoane de origine etnică străină.

Indiferent de forma organizării sociale sau de regimul statal, căsătoria rămâne izvorul fundamental al familiei.

Dreptul roman, la rândul său, consacră reglementări legale fa¬mi¬liei şi căsătoriei. Fără a insista prea mult, trebuie să amintim că familia romană arhaică era o familie patriarhală dominată de auto¬ritatea unui pater familias . La baza acesteia nu stătea rudenia de sânge, raporturile familiale având la bază o legătură juridică între membrii familiei. Această formă a familiei a purtat denumirea de familie agnatică, în vreme ce legătura dintre membrii familiei s-a numit legătură agnatică. Pe măsură ce puterea lui pater familias s-a diminuat, rudenia agnatică a fost înlocuită cu cea cognatică, ce avea la bază legătura de sânge.

Familia romană avea la bază căsătoria. Ceea ce este de men¬ţionat este faptul că, spre deosebire de căsătoria modernă, căsătoria romană nu era reglementată de drept, ci de morală şi obicei. Căsătoria era precedată de logodnă, însoţită de acordarea inelului şi de remiterea unei dote, ca donaţie făcută soţului. Se făcea diferenţa între căsătoria cum manu şi căsătoria sine manu. În ce priveşte efectele căsătoriei, acestea sunt diferite în funcţie de natura sa. Astfel, în privinţa celei dintâi, soţia intra sub puterea soţului sau a socrului, dacă acesta era pater familias, fiind lipsită de capacitate patrimonială. Soţul avea asupra ei drept de viaţă şi de moarte. În cazul căsătoriei sine manu femeia îşi păstra statutul juridic anterior.

În ce priveşte raporturile patrimoniale, în cazul căsătoriei cum manu, femeia alieni juris, îşi menţinea după căsătorie incapacitatea patrimonială, iar femeia sui juris căsătorită cum manu îşi pierdea capacitatea patrimonială. În cazul femeii alieni juris căsătorită sine manu, aceasta rămânea în continuare lipsită de capacitate patri¬monială, în vreme ce femeia sui juris căsătorită sine manu rămânea pe mai departe stăpâna averii sale pe care o administra cu consimţământul tutorelui său. Prin urmare, în acest ultim caz se aplica regimul separaţiei de bunuri.

Desfacerea căsătoriei opera în principiu la moartea unuia dintre soţi, dar în cazuri extrem de rare şi prin divorţul soţilor (cauze voluntare). Anumite incompatibilităţi erau menţinute în dreptul roman în ce priveşte încheierea căsătoriei (de exemplu: interzicerea căsătoriei dintre patricieni şi plebei, interzicerea căsătoriei între rudele spirituale, între latini sau peregrini etc.).

2. Noţiunea de familie

Devenită cea mai importantă „formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi prin căsătorie sau rudenie“ , stabilirea exactă a noţiunii de familie comportă discuţii îndelungate, determinate de structura acordată acesteia prin diverse acte normative, precum şi

de faptul că ea a constituit obiect de reglementare pentru alte discipli¬ne. Cu atât mai greu de stabilit este noţiunea de familie, cu cât legi¬u¬itorul nu dă o definiţie generală acestei noţiuni.

Analizând reglementările legale în materie se constată că această noţiune este prezentată atât în înţeles restrâns, cât şi în înţeles larg. Astfel, în primul caz, prin familie se înţelege numai soţii şi copiii lor minori, în vreme ce în cea de-a doua ipoteză, pe lângă persoanele amintite anterior, se mai includ şi alte categorii de persoane enumerate expres de lege. De cele mai multe ori, legiuitorul are în vedere înţelesul restrâns al acestei noţiuni.