Dreptul internațional public

1. Mijloacele paşnice de soluţionare a diferendelor internaţionale: consideraţii generale

Potrivit art. 2 § 3 din Carta ONU, ,,[t]oţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în primejdie”. Declaraţia asupra principiilor de drept internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta Naţiunilor Unite1 dezvoltă acest principiu stabilind că ,,[s]tatele trebuie [...] să caute rapid o soluţie echitabilă a diferendelor lor internaţionale pe cale de negociere, de anchetă, de mediere, de conciliere, de arbitraj, de rezolvare judiciară, de recurgere la organisme sau acorduri regionale sau prin alte mijloace paşnice la alegerea lor5'.

Altfel zis, mijloacele în cauză nu sunt altceva decât modalităţile de punere în aplicare a obligaţiei de reglementare paşnică prevăzută la art. 2 § 3 din Carta ONU. Aceleaşi mijloace, dar cu referire la diferendele a căror prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, sunt enumerate şi la art. 33 § 1 al Cartei ONU.

Totodată, dreptul internaţional nu prescrie din timp la care dintre mijloacele paşnice trebuie să recurgă statele pentru rezolvarea unuia sau altuia dintre diferendele lor. în funcţie de natura diferendului şi de circumstanţele fiecărui caz, statele, după cum se stipulează în Declaraţia principiilor de drept internaţional din 1970, pot opta fie pentru un mijloc, fie pentru alt mijloc paşnic de reglementare, întâlnim acceaşi poziţie şi în documentele unor organizaţii regionale, cum ar fi: Tratatul american de reglementare paşnică din 30 aprilie 1948, numit şi Pactul de la Bogota,2 Convenţia europeană pentru reglementarea paşnică a diferendelor din 29 aprilie 19573 sau Actul final al CSCE de la Helsinki din 1 august 1975.

în Carta ONU (articolele 12 § 1,34,35 § 1 ş. a.), alături de noţiunea de diferend figurează şi noţiunea de situaţie care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau ar putea da naştere unui diferend [...]”.4 Aceste două noţiuni nu sunt identice. CPJI în Hotărârea Concesiunile Mavrommatis în Palestina din 30 august 1924 a precizat că un diferend „este un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicţie, o opoziţie de teze juridice sau de interese între două persoane”.5 Termenul de situaţie, după cum subliniază R. Miga-Beşteliu, este însă mai larg şi exprimă o stare de fapt care ar putea da naştere unui diferend şi care, de regulă, priveşte mai multe state.6 Pe lângă aceasta, în timp ce obiectul diferendului este în general precis şi clar circumscris, situaţiile implică interese mai complexe ce antrenează îngrijorarea unui număr mai mare de state.7 O situaţie, spre exemplu, ar putea lua naştere în urma unor incidente de frontieră, concentrării trupelor unui stat la frontierele sale cu alt stat. Noţiunea de situaţie este mai largă decât cea de diferend şi din cauza că situaţia ce apare până la survenirea unui diferend s-ar putea păstra şi după rezolvarea acestuia.

CIJ în jurisprudenţa sa, la fel, distinge între noţiunile de diferend şi cea de situaţie:

Chestiunea Namibiei a fost înscrisă pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate în calitate de situaţie şi nu în calitate de diferend. Niciun stat n-a sugerat sau n-a propus ca chestiunea să fie examinată în calitate de diferend, chiar dacă înscrierea ei pe ordinea de zi a Consiliului de Securitate cu titlul de ‘Situaţia în Namibia’ a fost notificată în mod corespunzător. Dacă Guvernul sud-african considera că chestiunea trebuia examinată de către Consiliul de Securitate în calitate de diferend, el ar fi trebuit să-i atragă atenţia Consiliului asupra acestui aspect.8

Distincţia făcută între noţiunile de diferend şi de situaţie are relevanţă şi din punct de vedere al consecinţelor examinării acestora în cadrul ONU. Astfel, la examinarea unui diferend de către Consiliul de Securitate, statul parte la acesta este ţinut să se abţină de la vot.9 Principiul care acţionează în acest caz este următorul: nimeni nu poate fi judecător în propria-i cauză. Atunci însă când este examinată o situaţie, o astfel de cerinţă nu este înaintată.

Atât diferendele, cât şi situaţiile internaţionale sunt de două tipuri: 1) cele continuarea cărora ar reprezenta o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională; şi 2) cele, continuarea cărora nu antrenează o asemenea ameninţare.

în doctrina de drept internaţional, în funcţie de natura diferendelor, se face o distincţie între diferende juridice şi diferende politice. Dacă în cazul diferendelor juridice contradicţia dintre părţi este urmare a dezacordului cu privire la aplicarea şi interpretarea dreptului existent,10 atunci în cazul celor politice „contradicţia nu are temei juridic, reprezentând doar pretenţii care nu au corespondent în dreptul pozitiv”.11 în practică însă, o distincţie care să separe aceste două categorii de diferende, în funcţie de anumite criterii precis determinate, s-a dovedit greu de stabilit. Situaţia dată este şi firească, deoarece însuşi dreptul internaţional este un fenomen politic. Cu toate acestea, art. 36 § 3 din Carta ONU utilizează expresia de „diferende de ordin juridic”, care, de regulă, trebuie să fie supuse de părţi CIJ. Potrivit art. 36 § 2 din Statutul CIJ, la diferendele de ordin juridic sunt atribuite: a) interpretarea unui tratat; b) orice problemă de drept internaţional; c) existenţa oricărui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale; d) natura sau întinderea despăgubirilor datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.