Dreptul Mediului

Noţiunea de mediu

Mediul reprezintă ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.

Sintetizând, mediul este alcătuit din următoarele elemente: atmosfera, geosfera, biosfera, sociosfera şi cosmosul.

Cu alte cuvinte, mediul înconjurător cuprinde atât mediul civilizat (elemente artificiale), adică condiţiile materiale create de om, cât şi toate elementele naturii asupra cărora omul acţionează într-un fel sau altul.

Noţiunea de ecologie

La baza ecologiei ca ştiinţă stă noţiunea de mediu introdusă ca atare în 1886 de către biologul darwinist Ernest Haeckel şi definită ca: „ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice despre relaţiile organismului cu mediul extern”.

Etimologic, cuvântul ecologie provine din combinaţiile cuvintelor greceşti „oikos” (casă) şi „logos” (ştiinţă), iar la origine avea sensul de „ştiinţa despre gospodărirea naturii”.

Referinţe istorice privind reglementarea mediului

- anul 242 Î.Ch. – Împăratul indian Asoka ia măsuri privind protecţia peştilor, a animalelor terestre şi a pădurilor;

- hanul mongol Kibilay, fiul cel mic al lui Gengis-Han, a interzis vânatul păsărilor şi mamiferelor în perioadele de reproducere;

- Plinius cel Bătrân în lucrarea „Naturalis Historia” face referire la o lege care prevedea pedeapsa capitală pentru cei care omorau o barză (pasăre ocrotită pentru că distrugea şerpii veninoşi);

- În secolul al XIII-lea, în Franţa ia fiinţă o administraţie a apelor şi pădurilor;

- În 1681 Marea ordonanţă a lui Colbert asupra Marinei interzicea „aruncarea gunoaielor în apele porturilor, pe chei ori pe insule”;

- Petru cel Mare, Ţarul Rusiei, a dat a serie de decrete care limitau tăierea pădurii şi protejau vânatul;

- prima lege cu caracter ştiinţific, ce viza protecţia mediului a fost dată de Împăratul Napoleon;

- după accidentul petrolier din 1967 (Torrey Canyon), urmat de pericolul pe care îl reprezentau deşeurile nucleare, a urmat în prima Conferinţă ONU privind mediul uman organizată la Stockholm în iunie 1972, urmată în timp de Summit-ul de la Rio din 1992 şi Summit-ul de la Johannesbourg din 2002.

Reglementarea mediului în decursul istoriei în România

Până în anul 1990:

- Ştefan cel Mare: Legea Braniştei instituia aşa zisele rezervaţii pe teritoriul cărora era interzisă vânătoarea, pescuitul, păşunatul vitelor, fără acordul proprietarului fondului.

- „Cartea Domnească” a lui Matei Basarab (4 noiembrie 1621), se referea expres la „Braniştele” sau „opreliştele de stricare a naturii”: care spunea că: „Nimeni să nu aibe nici o treabă, nici pădurea să n-o taie, nici să vâneze, nici să prindă peşte”;

- Prima lege silvică Românească este considerată „Orânduiala de pădure” pentru Bucovina (1786);

- Codul penal român, promulgat de Alexandru Ioan Cuza (1864) prevedea restricţii ce vizau vânătoarea în parcuri închise, otrăvirea peştilor în bălţi, heleştee şi havuzuri, fiind prevăzute o serie de sancţiuni pentru cei ce incendiau pădurile şi fâneţele;

- Primul Cod silvic al României este adoptat la 19 iunie 1881, cuprinzând reglementări de ansamblu privind exploatarea tuturor pădurilor ţării în scopul asigurării „pe tot locul unde natura terenurilor şi a esenţelor vor permite, lemnul pentru lucru şi industrie, reclamate de necesităţile generale ale ţării”. Codul cuprindea măsuri de igienizare a unor păduri, de fixare a solului, şi de regularizare a regimului apelor;

- după multe măsuri luate în timp, a fost dată Legea nr 9/20 iunie 1973 privind protecţia mediului înconjurător, fiind o reglementare atotcuprinzătoare, care a consacrat regimul juridic al ocrotirii mediului şi un cadru instituţional numit Consiliul Naţional pentru Protecţia Mediului Înconjurător, ca organ central al administraţiei de stat.

După anul 1990:

- În Constituţia din 1991, revizită în 2003, s-a consacrat obligaţia statului „în refacerea mediului înconjurător, ptrecum şi menţinerea echilibrului ecologic”. Constituţia a stabilit şi că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului”.

- ultima reglementare în ceea ce priveşte protecţia mediului, în concordanţă cu cerinţele europene este OUG 195/22 decembrie 2005, care înlocuieşte Legea 137/1995, şi care spune în Art. 1, alin. (1): Obiectul prezentei ordonanţe de urgenţă îl constituie un ansamblu de reglementări juridice privind protecţia mediului, obiectiv de interes public major, pe baza principiilor şi elementelor strategice care conduc la dezvoltarea durabilă.

Termenul de mediu are următoarele accepţiuni:

- În primul rând: desemnează cadrul de viaţă al individului(casa, strada, cartierul, locul de muncă, familia, flora, fauna etc.;

- În al doilea rând: evidenţiază totalitatea condiţiilor care într-un fel sau altul acţionează asupra organismelor vii şi activităţilor umane;

- În limbaj juridic: termenul de mediu înconjurător cuprinde totalitatea factorilor naturali şi a celor creaţi de om pentru satisfacerea nevoilor cotidiene şi care acţionează asupra sa;

Prin principiile generale sau fundamentale se înţeleg acele idei călăuzitoare sau reguli de maximă aplicabilitate care stau la baza unei ramuri de drept.