Dreptul Mediului

În ultimele decenii, controlul social al protecţiei mediului pe calea normelor juridice s-a dovedit dependent de nivelul de cunoaştere fundamentală şi operaţională a sistemelor ecologice.(Lemmons, J., 1996)

Deşi avem o lege a mediului, aceasta este în parte depăşită şi ar trebui corelată cu dreptul internaţional privind protecţia mediului (standardele europene şi internaţionale).

Legile subiective elaborate de parlament, guvern şi ministere trebuie să îşi aibă originea în cunoştinţele ştiinţifice (legile obiective ale ecologiei şi economiei) şi să fie aplicate întocmai.

Legislaţia va fi echitabilă, pentru armonizarea intereselor diverse din societatea românească şi fundamentată pe drepturile fundamentale ale omului, deoarece existenţa unui mediu curat reprezintă o condiţie sine qua non a realizării acestor drepturi fundamentale.

Termenul de "legislaţie de mediu/ecologică" are un înţeles mai larg decât cel de "legislaţie pentru ocrotirea naturii". Ea are ca scop păstrarea echilibrului ecologic, menţinerea şi ameliorarea factorilor naturali, dezvoltarea valorilor materiale şi spirituale, asigurarea unor condiţii de viaţă tot mai bune pentru generaţiile prezente şi viitoare.

Domeniile de acţiune ale legislaţiei de mediu

Dreptul mediului, în forma sa actuală, îşi găseşte sursele într-un mare număr de texte din secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea, inspirate exclusiv de preocupările pentru igienă şi promovarea agriculturii şi industriei.

Practic, nu există activitate economică sau socială care să nu aibă implicaţii ecologice. De aceea, politica ecologică este o necesitate pentru promovarea valorilor umane contemporane, iar dreptul devine principalul mijloc de protecţie şi dezvoltare a mediului înconjurător.

Reglementarea juridică trebuie să pornească de la specificul celor două forme fundamentale de interacţiune între om şi natură: cea ecologică, condusă de legile naturale ale dezvoltării şi cea economică, structurată după legile sociale, convergenţa acestora conducând spre un nou tip de interacţiune a societăţii umane cu natura: aceea ecologo-economică.

Anii recenţi au arătat o rapidă dezvoltare a legislaţiei, atât la nivel naţional, cât şi internaţional, pentru a reglementa chimicalele din mediu, în special poluanţii cunoscuţi ca producând efecte adverse asupra mediului şi a sănătăţii umane.

Debutul a constat în restricţii de vânătoare şi pescuit, de recoltare a unor specii de plante, de deversare sau depozitare a unor deşeuri. S-a trecut de la simpla protecţie a mediului înconjurător la diversificarea acesteia, în încercarea de a conserva şi gestiona bunuri aparţinând mediului înconjurător. Dar protecţia componentelor de mediu şi a mediului înconjurător în ansamblul său reclamă intervenţia directă a statului prin activitatea de reglementare juridică, ca şi caracter de autoritate.