Dreptul Muncii

CAPITOLUL IV

Despre dreptul muncii

1. Prezentare generală.

Relaţiile individuale şi colective de muncă ce iau naştere între angajatori şi salariaţi sunt reglementate de dreptul muncii, ca ramură a sistemului dreptului.

Prin ce se distinge dreptul muncii de celelalte ramuri ale sistemului de drept?

Ca şi celelalte ramuri ale dreptului, şi dreptul muncii este constituit dintr-un ansamblu de norme juridice, având însă un obiect propriu de reglementare, şi anume: totalitatea relaţiilor care se nasc între salariat şi angajator, cu privire la încheierea, executarea, modificarea sau încetarea contractului individual de muncă sau a contractului colectiv de muncă.

Trebuie făcută în acelaşi timp distincţia între dreptul muncii şi dreptul securităţii sociale, având în vedere faptul că până nu demult, cele două ramuri de drept, astăzi autonome fiecare, alcătuiau o singură ramură, cunoscută sub titulatura: dreptul muncii şi securităţii sociale. Autonomia dreptului securităţii sociale s-a impus ca fiind necesară ca urmare a evoluţiei social-economice care a determinat necesitatea reglementării distincte a unor noi relaţii sociale a căror sferă o reprezintă protecţia populaţiei afectate de anumite riscuri.

În literatura de specialitate dreptul securităţii sociale este definit ca fiind acea ramură de drept public alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile de asigurări sociale şi cele de asistenţă socială.

Deoarece, din cuprinsul art.2 al Codului muncii rezultă că în toate cazurile, izvorul raportului juridic de muncă este contractul individual de muncă, se deduce că dreptul muncii a rămas în continuare dreptul contractelor individuale şi colective de muncă.

Acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia că obiectul de cercetare al dreptului muncii se reduce la studierea contractului individual de muncă. Dreptul muncii studiază şi alte probleme, cum ar fi: formarea profesională; protecţia muncii; jurisdicţia muncii; dreptul colectiv al muncii, cu problematica specifică: sindicatele, patronatul, conflictele de muncă, greva.

Din această problematică complexă, va fi studiată numai problematica specifică contractului individual de muncă, o componentă fundamentală a obiectului dreptului muncii, reglementată exhausiv de dispoziţiile noului Cod al muncii.

Prin intrarea în vigoare a Legii nr.53/2003 s-a urmărit: reglementarea contractului individual de muncă în conformitate cu cerinţele economiei de piaţă, motiv pentru care prin actuala lege cadru sunt reglementate nu mai puţin de cinci forme ale contractului individual de muncă , spre deosebire de fostul Cod al muncii în care erau reglementate doar două forme (contractul individual de muncă pe perioadă determinată şi contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată), precum şi alinierea normelor în materie la cerinţele Uniunii Europene şi ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii.

2. Definiţia şi formele contractului individual de muncă

2.1. Definiţia contractului de muncă.

Pentru o bună desfăşurare a raporturilor de muncă este necesar ca drepturile şi obligaţiile salariaţilor şi ale angajatorilor, precum şi condiţiile de muncă să fie cuprinse într-o convenţie încheiată între cele două părţi, convenţie care în eventualitatea unui litigiu să constituie un mijloc de probă.

Ce denumire şi ce forme poate îmbrăca această convenţie?

Aşa cum s-a precizat anterior, izvorul raporturilor juridice de muncă îl constituie contractul individual de muncă.