Dreptul Muncii

Munca reprezintă o activitate umană specifică - manuală şi/sau intelectuală - prin care oamenii îşi utilizează forţa de muncă (aptitudinile fizice şi intelectuale) în scopul producerii bunurilor cerute de satisfacerea trebuinţelor lor. Munca, incontestabil şi fapt juridic, reprezintă condiţia naturală permanentă a vieţii omeneşti, nimic nefiind posibil fără muncă, toate bunurile folositoare omului fiind produsul muncii sale. Dezvoltarea societăţii în ansamblul ei este de neconceput fără această formă specifică de activitate umană – munca. Astfel, nu orice muncă naşte un raport juridic de muncă, celui care lucrează pentru sine, fără a recurge la serviciile altuia – lucrătorului independent – nu i se aplică dreptul muncii, este cazul artiştilor, scriitorilor, meşteşugarilor etc., a căror activitate cade sub incidenţa altor ramuri de drept. Din contră, celui care desfăşoară o activitate în schimbul unei remuneraţii, în folosul altuia şi sub autoritatea acestuia, i se aplică în principiu, normele de dreptul muncii. Simpla dependenţă economică nu este suficientă pentru a determina aplicarea dreptului muncii, ci este necesară şi dependenţa juridică, adică exercitarea unei autorităţi asupra lucrătorului.

Sistemul dreptului reprezintă subsistemul sistemului social, alcătuit din ansamblul normelor juridice, sistematizate în instituţii şi ramuri care reglementează conduita persoanelor a căror respectare poate fi asigurată, la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Obiectul şi metoda dreptului muncii

PRINCIPIILE DREPTULUI MUNCII

Principiile fundamentale ale dreptului sintetizează şi promovează valorile esenţiale ale societăţii, ele reprezintă totodată o generalizare a experienţei, o sinteză a multitudinii ipostazelor realităţii, conţinând acele idei directoare necesare construcţiei şi realizării dreptului

Fiecare ramură de drept se caracterizează şi prin anumite principii specifice, deci şi în dreptul muncii acţionează o serie de principii cu forţă juridică superioară în raport de normele juridice ce reglementează relaţiile sociale de muncă.

Ele reprezintă şi un factor de stabilitate, adaptare şi integrarea a ramurii de drept în sistemul juridic, corijând excesele şi anomaliile în procesul de interpretare şi aplicare a dreptului, deseori completând lacunele legii

CORELATIA DREPTULUI MUNCII CU ALTE RAMURI DE DREPT

DIALOGUL SOCIAL

Dialogul social constituie o modalitate concretă de realizare a democraţiei social-economice, integrându-se în ansamblul democraţiei politice, al cărui obiectiv permanent îl constituie realizarea păcii sociale.

În literatura juridică s-a spus că dialogul social reprezintă o formă de comunicare, informare şi negociere colectivă între salariaţi sau reprezentanţii lor, pe de o parte, angajatori sau reprexzentanţii acestora, pe de altă parte, cu participarea statului ca mediator şi arbitur, pentru soluţionarea unor probleme colective interesând raporturile de muncă şi problematica lor, pentru armonizarea intereselor patronale cu cele ale salariaţiilor.

Formele dialogului social urmăresc armonizarea intereselor patronale cu cele ale salariaţilor de la nivel de unitate până la scară naţională.

Codul muncii stabileşte expres în art. 214: „Pentru asigurarea climatului de stabilitate şi pace socială, prin lege sunt reglementate modalităţile de consultări şi dialog permanent între partenerii sociali”. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, pentru prima dată se reglementează în legislaţia muncii obligaţia de pace socială ca scop al dialogului social. Importanţa dialogului social pentru progresul general este reliefată de art. 216 din Codul muncii, care prevede că în cadrul ministerelor şi prefecturilor funcţionează, în condiţiile legii, comisii de dialog social, cu caracter consultativ, între administraţia publică, sindicate şi patronat

CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCA

Pentru prima oară, negocierea colectivă a fost statuată prin Legea nr.13/1991 privind contractul colectiv de muncă. La un interval de cinci ani, ca urmare a experienţei acumulate de partenerii sociali, a fost adoptată o nouă lege în materie, Legea nr. 130/1996 modificată la scurt timp prin Legea nr. 143/1997 şi apoi în anul 1998. Codul muncii consacră întreg titlul al VIII-lea, art. 236-247, contractelor colective de muncă

O asemenea reglementare ţine seama de prevederile Convenţiei Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr. 154/1981 privind promovarea negocierii colective, ratificată de România prin Legea nr. 112/1990, şi de Recomandarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.163/1981

Contractul colectiv de muncă este conform art. 236 alin. 1 din Codul muncii şi art. 1 din Legea nr.130/1996 este convenţia încheiată în formă scrisă între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte şi salariaţii reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.

Scopul încheierii contractelor colective de muncă este promovarea unor relaţii de muncă echitabile, de natură să asigure protecţia socială a salariaţilor, prevenirea sau limitarea conflictelor de interese şi, mai ales, evitarea declanşării grevelor

Ca natură juridică, contractul colectiv de muncă este un contract regulamentar, adică creator de norme drept. Art. 38 alin. 5 din Constituţia României dispune: „Dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective sunt garantate”. Aşa cum se arată în literatura de specialitate, contractul colectiv de muncă are caracter de drept privat, dar produce efecte ca şi normele de drept public.Contractul colectiv de muncă reprezintă un izvor de drept deoarece: are caracter general, în sensul că vizează raporturile de muncă pentru un colectiv de salariaţi, este permanent, pe perioada valabilităţii sale şi obligatoriu, încălcarea clauzelor sale fiind sancţionată de lege.Din punct de vedere al efectelor sale, contractul colectiv de muncă seamănă cu contractele civile, precum şi cu contractele individuale de muncă, el fiind un act juridic bilateral, sinalagmatic, numit, oneros, în principiu comutativ, care presupune prestaţii succesive