Dreptul Muncii

1. Noţiunea şi obiectul dreptului muncii

A. Munca - activitate specific umană Existenţa omului - atât ontogenetic, cât şi istoric - este circumscrisă şi subordonată activităţii. Funcţie de criteriul motivelor şi scopurilor, activitatea umană îmbracă trei forme:

-jocul, ca o nevoie de mişcare, de relaxare, de distracţie specifică vârstei copilăriei mici;

învăţarea, ca proces de asimilare informaţională, urmat de structurări şi restructurări ale gândirii, precum şi de adaptare optimă la cerinţele mediului în general;

- munca, orientată în direcţia producerii şi dobândirii bunurilor cu care pot fi satisfăcute trebuinţele biologice, materiale şi spirituale ale fiecărui om în parte, precum şi ale societăţii în întregul ei.

Urmărind semnificaţia valorică, munca este fundamentală şi subordonează celelalte două forme. Performanţele obţinute în muncă devin inevitabil criterii de apreciere, de valorizare a oamenilor. Cu şase secole î.e.n., Focilide îndemna: "Omule, oricine ai fi, munceşte! Plăteşte-ţi viaţa prin muncă!", iar J.G. Seume (1763-1810) considera că "Lenea e prostia capului, iar prostia e lenea minţii".

Venind în actualitate şi în materie, nu pot fi neglijate nici toarele reflecţii: este greu să nu munceşti (posibilă meditaţie a şomerului); este greu să şi munceşti (posibilă reflecţie a celui aflat pe un loc de muncă cu condiţii grele, periculoase, vătămătoare);

dar cel mai greu este să munceşti în zadar (certă suferinţă a celui aflat în litigiu cu angajatorul pentru neplata drepturilor salariate).

Activităţile productive şi munca sunt legate» în mod intrinsec de potenţialul uman şi de demnitatea umană: suntem ceea cel producem, întrucât activitatea, în general, cea de muncă, te specialj implică, obligatoriu, un cadru social istoric determinat şi o relaţionali multiplă, ea se impune atât ca obiect, cât şi ca punct de referinţă aii cercetărilor specifice dreptului muncii,

B. Noţiunea de drept al muncii

Expresia Dreptul muncii poate fi întâlnită în următoarele sensuri:

1. Dreptul muncii - ca ramură de drept1. Dreptul s-a născut din viaţă şi din conflictele ei. Viaţa, dincolo de ceea ce înseamnă farmec, înseamnă luptă zilnică şi trudă permanentă. în viaţa sa, trăită ca realitate socială, omul a învăţat să gândească religios» moral, economic şi, în aceeaşi măsură, a fost nevoit să gândească juridic.

în structura relaţiilor interumane, relaţia juridică a constituit o permanenţă a " vieţii de convieţuire". Fenomenul juridic s-a născut şi se naşte numai în şi prin activitatea conştientă şi voluntară a oamenilor. De la gândirea juridică s-a ajuns la ştiinţa juridică (in mijlocul secolului XIX), printr-un proces deosebit de complex, graţia efortului conjugat şi sistematizat al conştiinţei comune şi al conştiinţei teoretice (n-ar putea fi negate antecedentele şi instituţiile-vechi puse în evidenţă prin cercetările istoriei dreptului), M îndelungata şi durabila sa evoluţie ştiinţa dreptului a eunoscut un; permanent proces de specializare, încât astăzi se vorbeşte» pe buni dreptate, de un sistem al ştiinţei dreptului în care sunt incluse ştiinţele juridice de ramură (alături de Teoria generală a dreptului, Ştiinţele juridice istorice şi Ştiinţele ajutătoare ).

Dreptul obiectiv este înţeles ca o totalitate a normelor juridica destinate să reglementeze conduita subiectelor umane, a căror respectare este asigurată - la nevoie- prin intervenţia forţei coercitivi a statului. Complexitatea vieţii juridice şi diversificarea^ reglementărilor au avut drept efect o separare a ramurilor de drept şij o conturare a ştiinţelor juridice de ramură. în acest sens, vorbim de

dreptul muncii ca ramură distinctă de drept care studiază ansamblul normelor juridice referitoare la raporturile juridice de muncă dintre angajatori şi salariaţi.

2. Dreptul muncii - ca ştiinţă juridică. Sistemul unitar al dreptului român există în diversitatea ramurilor care o compun. Fiecare ramură a sistemului cuprinde un ansamblu de norme prin care se reglementează o categorie distinctă de relaţii sociale, având o metodă proprie şi comunitate de principii. Dacă ştiinţa dreptului este privită ca un sistem, ştiinţele juridice de ramură trebuie înţelese ca subsisteme componente.

Privit ca ştiinţă juridică de ramură, dreptul muncii studiază totalitatea aspectelor teoretice şi practice ale raporturilor de muncă născute între angajatori şi salariaţii subordonaţi lor prin încheierea contractelor individuale şi contractelor colective de muncă, inclusiv rolul statului în desfăşurarea acestor raporturi. Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din C. muncii, dreptul muncii studiază şi modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, precum şi jurisdicţia muncii .

C. Obiectul dreptului muncii

Conform unui punct de vedere unanim exprimat în literatura noastră juridică, criteriul fundamental de constituire al unei ramuri de drept îl reprezintă obiectul de reglementare.

Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege acel grup de relaţii sociale ce au anumite particularităţi, anumite caractere specifice.

Obiectul de reglementare al dreptului muncii cuprinde:

a) relaţiile sociale de muncă ce se nasc ca urmare a încheierii

contractelor de muncă şi

b) unele raporturi juridice conexe (ex: organizarea şi

funcţionarea sindicatelor, protecţia muncii, formarea profesională,

jurisdicţia muncii, etc), ce derivă din încheierea contractului de

muncă ori sunt grefate pe acesta.

Un contract de muncă se încheie între angajatori şi angajaţi,adică între patronii care asigură o remuneraţie şi salariaţii care, ii schimbul acesteia, prestează o anumită muncă şi execută ordinele

primite.

In dreptul muncii, termenul angajator desemnează persoana juridică sau persoana fizică cu sediul, respectiv domiciliul, în România ori sucursala, filiala, agenţia, reprezentanta din România a unei persoane juridice străine cu sediul în străinătate, autorizată potrivit legii, care încadrează forţă de muncă în condiţiile legii3.

Potrivit art 14 alin. 1 din Legea nr. 53/2003 (Codul muncii), prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţă de muncă pe bază de contract individual de muncă.

Totodată, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional, termenului de unitate i s-a dat înţelesul de "regii autonome, companii naţionale, societăţi comerciale, alte organizaţii cu scop lucrativ, instituţiile publice, asociaţiile de orice fel şi organele de stat", iar în Contractul colectiv de muncă unic la nivel

naţional pe anii 2005-2006 (publicat în M. O. al României, Partea a V-a, nr. 1 din 22 februarie 2005) s-a prevăzut că "termenul de patron desemnează pe cel care angajează - parsoană juridică sau persoană fizică autorizată potrivit legii, care administrează, utilizează capital, 3 indiferent de natura acestuia şi care foloseşte forţă de muncă] salariată".

Prin salariaţi se înţeleg persoanele care se obligă, în virtutea

calificării, profesiei, funcţiei, să presteze un anumit fel de activitate

pentru angajatori, în temeiul unui contract individual de muncă

încheiat pentru o perioadă de timp determinată sau nedeterminată.