Dreptul Muncii

Cap. I – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

§1. Definiţia şi obiectul dreptului muncii

Dreptul muncii reprezintă acea ramură autonomă a dreptului privat alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale individuale şi colective de muncă ce se stabilesc între angajatori şi salariaţi.

Caracterul autonom al dreptului muncii este determinat de:

a) domeniul distinct de reglementare (un grup de relaţii sociale cu un obiect, conţinut şi trăsături proprii);

b) metoda particulară de reglementare a relaţiilor care formează obiectul acestei ramuri.

Dreptul muncii este alcătuit, în principal, din norme juridice cu caracter imperativ; această trăsătură este de natură să conducă la crearea unui regim juridic unitar şi la asigurarea realizării drepturilor pe care le atrage calitatea de salariat.

Din definiţia dreptului muncii reiese că obiectul acestuia îl constituie raporturile de muncă izvorâte din contractele de muncă (individuale şi colective) şi raporturile juridice conexe acestora. Prin urmare, ne preocupă în principal relaţiile sociale generate de încheierea, nulitatea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor de muncă.

Raportul juridic de muncă poate fi individual (relaţia prin care o persoană fizică se obligă, în exercitarea dreptului său constituţional la muncă, să presteze o anumită muncă în folosul şi sub autoritatea unei alte părţi care, la rândul său, se obligă să remunereze munca şi să asigure condiţii corespunzătoare desfăşurării normale a activităţii) sau colectiv (relaţia socială stabilită între patroni sau organizaţii patronale şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicat sau în alt mod prevăzut de lege, ori organizaţii sindicale, relaţie prin care se stabilesc drepturi şi obligaţii ale părţilor sau se încearcă armonizarea intereselor lor).

§2. Trăsături caracteristice ale raporturilor juridice de muncă

În literatura de specialitate este general acceptat că raportul juridic de muncă prezintă anumite trăsături specifice care îl deosebesc de alte raporturi juridice care presupun prestarea unei anumite activităţi:

- subiectul care se obligă să presteze munca este întotdeauna o persoană fizică, iar subiectul în favoarea căruia se prestează munca poate fi o persoană juridică (de regulă) sau fizică;

- raportul individual de muncă este unul bipartit, fiind exclusă pluralitatea de subiecte;

- prestarea muncii sau punerea la dispoziţia angajatorului a forţei de muncă exprimă exercitarea liberă, realizarea dreptului la muncă;

- raportul juridic de muncă este unul personal (intuitu personae) atât în ceea ce îl priveşte pe salariat cât şi în ceea ce îl priveşte pe angajator;

- obligaţia de a presta munca trebuie executată personal de cel ce şi-a asumat-o, această obligaţie neputând fi îndeplinită prin reprezentant;

- raportului juridic de muncă presupune subordonarea faţă de angajator a celui care prestează munca;

- forţa de muncă se consumă în procesul muncii prin prestaţii succesive care au caracter ireversibil;

- raportul juridic de muncă presupune obligaţia de a pune la dispoziţia angajatorului forţa de muncă şi nu în mod necesar obligaţia de a obţine un anumit rezultat;

- munca prestată trebuie să fie retribuită conform legii şi negocierii părţilor;

- raportul juridic de muncă presupune protecţia multilaterală a salariatului;

- raportul juridic de muncă are ca izvor contractul de muncă.

§3. Izvoarele dreptului muncii

Izvoarele interne ale dreptului muncii pot fi împărţite, în raport de natura lor intrinsecă şi nu de conţinut sau de obiectul reglementării, în două categorii principale:

a) izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constituţia, legile, hotărârile Guvernului etc.)

b) izvoare specifice dreptului muncii (contractele colective de muncă, statutele profesionale, regulamentele de organizare şi funcţionare, regulamentele interne ş.a.).

În măsura în care România a devenit parte la diferite reglementări internaţionale care privesc relaţiile sociale de muncă (convenţii, pacte, acorduri), se consideră că şi acestea fac parte din izvoarele dreptului muncii.

Izvoare comune cu izvoarele altor ramuri de drept.

1) Constituţia este un izvor important pentru dreptul muncii deoarece:

- unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor sunt legate de muncă interesând astfel dreptul muncii (dreptul de asociere, dreptul la protecţia muncii, dreptul la grevă etc.);

- principiile fundamentale ale dreptului muncii au ca izvor primar texte constituţionale (neîngrădirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, negocierea condiţiilor de muncă, dreptul la odihnă etc.).

2) Codul muncii - Legea nr. 53/2003 (lege organică).

3) Alte legi. Sunt izvoare ale dreptului muncii şi alte legi care au ca obiect de reglementare relaţii sociale de muncă (spre exemplu: Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, Legea nr. 467/2006 privind stabilirea cadrului general de informare şi consultare a angajaţilor, Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, Legea nr. 54/2003 a sindicatelor, Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, Legea nr. 130/1996, republicată, privind contractul colectiv de muncă, Legea nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale etc.).

4) Hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului:

- Ordonanţa de urgenţă nr. 65 din 29.06.2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 (Codul muncii); Ordonanţa de urgenţă nr. 55/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii;

- Ordonanţa nr. 39/1994 privind îmbunătăţirea coeficienţilor de ierarhizare a salariilor de bază pentru personalul din sectorul bugetar (republicată în 1996 cu modificările şi completările ulterioare) şi Ordonanţa nr. 29/1995 privind plata drepturilor cuvenite salariaţilor din administraţia publică, alte unităţi bugetare din regiile autonome cu specific deosebit, pentru concediul de odihnă neefectuat cu modificările şi completările ulterioare ş.a.