Dreptul Muncii

DM este ramura de drept care cuprinde normele juridice referitoare la contractele colectiv si individuale de munca. Asadar, DM se refera la situatia salariatilor care se afla într-un raport juridic de munca cu angajatorii în baza încheierii contractelor individuale de munca.

DM nu se ocupa de raporturile de munca ale demnitarilor, ale functionarilor publici, civili sau militari, ale cooperatorilor, cu toate ca si acestia fac parte din categoria celor care au raporturi juridice de munca.

DM nu se ocupa nici de situatia celor care sunt membri ai profesiunilor liberale (independente) – experti contabili, contabili autorizati, avocati, notari, medici, arhitecti) si care presteaza o munca, dar nu în cadrul unor raporturi juridice de munca, ci în cadrul unor raporturi civile ca relatie între ei si clientii lor.

DM nu se ocupa nici de toate acele categorii de contracte civile care presupun si ele prestarea unei munci (contract de prestari de servicii, contract de mandat remunerat).

DM nu se ocupa nici de munca prestata în temeiul unor acte normative (munca în folosul comunitatii), nici de activitatea desfasurata în mod voluntar care exclude orice plata neputând fi vorba de calitatea de salariat.

Toate aceste categorii de raporturi juridice care, desi, obiectul lor este tot prestarea unor munci, dar fara ca persoana sa fie salariat sunt reglementate de diverse ramuri – drept constitutional pentru demnitari, drept administrativ pentru functionarii publici, drept civil pentru raporturile civile. Profesiunile liberale sunt reglementate prin acte normative speciale, fiecare dintre ele prin statutele proprii si daca sunt anumite lacune trebuie sa se apeleze la normele de drept civil (comun).

În concluzie, legislatia muncii se refera la raporturile dintre salariati si angajator, individuale si colective fara a se ocupa de alte categorii de raporturi juridice în care se presteaza o munca fara ca ele sa fie însa raporturi juridice de munca. Dar, DM constituie drept comun pentru raporturile de munca, pentru raporturile juridice ale functionarilor publici reglementate de Legea 188/1999 privind statutul functionarilor publici, pentru raporturile de munca ale cooperatorilor.

Ori de câte ori legile speciale referitoare la raporturile de munca, altele decât cele ale salariatilor sunt incomplete, se aplica conform art.1, alin. (2) Legea 53/2003 Codul Muncii - normele de drept al muncii.

În unitatile care au mai mult de 20 salariati, daca angajatorul pe de o parte, si reprezentantii salariatilor pe de alta parte doresc, se încheie un contract colectiv de munca. Si pe verticala se încheie contracte colective de munca la nivel de unitati, de ramura si la nivel national.

Alaturi de raportul individual de munca izvorât din contractul individual de munca exista si raporturi colective de munca nascute din contracte colective de munca. De aceea, DM se ocupa si de contractul individual de munca (a aparut în Belgia) si de contractul colectiv de munca (Anglia).

Izvoarele specifice pentru raporturile de munca ale salariatilor

- Constitutia

- Codul Muncii

- celelalte acte normative însa având în vedere o particularitate fundamentala constând în existenta dreptului international al muncii elaborat de Organizatia Internationala a Muncii (OIM) creata în 1919 prin Tratatul de la Versailles cuprinzând norme ale Consiliului Europei, norme ale U.E., dar si normele din tratatele bilaterale încheiate cu privire la raporturile de munca, încheiate de statul român cu alte state – norme internationale. Normele OIM sunt de 2 categorii:

Conventiile care odata ratificate fac parte, conform constitutiei noastre, din dreptul intern si chiar daca nu exista o norma dedusa din conventie se aplica norma din conventie.

Recomandarile care nu nasc obligatia pentru state de a le supune spre ratificare, ele având numai caracter de orientare a preocuparilor legislative ale statelor.

U.E adopta – regulamente care sunt obligatorii în toate statele membre: fata de statele respective si de toate subiectele de drept juridice sau fizice din interiorul lor fara a fi necesara adoptarea unui act normativ din dreptul intern. (regulamente = lege)

U.E. adopta – directivele care stabilesc o anumita orientare a reglementarilor într-un domeniu sau altul al activitatii sociale fara ca de regula sa se aplice în mod direct. Prin urmare statele membre trebuie sa adopte acte normative de drept intern prin care sa faca aplicarea directivelor în cauza. Daca statul a întârziat si norma dintr-o anumita directiva este suficient de concreta si daca este invocata de un subiect de drept se aplica direct norma din directiva. Asadar, aplicarea normelor din directive apare numai în mod exceptional. (directive = lege cadru)

Particularitatea fundamentala consta în aceea ca normele interne de DM trebuie sa fie conforme cu normele de drept international al muncii. Statul român este obligat sa reglementeze cu respectarea normelor de drept international al muncii. Nu se poate deci în materie de legislatie a muncii sa se reglementeze contrar normelor internationale.

Izvoare interne

à Regulamentul de organizare si functionare stabileste organizarea interna a unitatii, compartimentele ei, relatiile dintre ele, modul în care se subordoneaza conducerii unitatii. El se elaboreaza si se aproba de catre angajator singur fara acordul sindicatului si nici macar cu avizul consultativ al sindicatului.

à Regulamentul intern cuprinde în principal reguli cu privire la organizarea si disciplina muncii; în trecut cuprindea exclusiv aceste reguli.

Regulamentul intern se aproba de catre angajator cu consultarea sindicatului, deci angajatorul este obligat sa-i consulte, dar avizul lor este consultativ, nu obligatoriu si deci angajatorul va proceda în final potrivit optiunilor sale.

Avizul poate fi:

- conform (un organism este obligat sa ceara avizul unui alt organism si obligat sa se conformeze)

- consultativ (organismul este obligat sa ceara avizul, dar nu este obligat sa tina seama si de continutul lui)

- facultativ (lasat la latitudinea organismului daca sa ceara sau nu avizul altcuiva)

Contractul colectiv de munca este al 3-lea izvor specific al DM. Este reglementat atât în Codul Muncii prin norme cadru (generale) si extins si concret în Legea 130/1996 privind contractul colectiv de munca.

Interesele angajatorilor si interesele angajatilor (salariatilor) sunt de regula convergente, însa exista un punct nodal în care ele sunt divergente. Angajatorul vrea sa obtina un profit cât mai mare cu cheltuieli cât mai mici, salarii mai mici, în timp ce salariatii