Dreptul Muncii

Capitolul I

Izvoarele dreptului muncii şi Principiile dreptului

muncii

1. Izvoarele dreptului muncii.

Dreptul muncii este reglementat prin Constituţie şi Codul muncii , dar şi prin numeroase alte legi speciale , dintre care enumerăm: Legea nr. 62/2011 a dialogului social , Legea nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României , Legea nr. 210/1999 privind concediul paternal , Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice , Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru somaj şi stimularea ocupării forţei de muncă , Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă .

Din categoria izvorelor dreptului muncii fac parte şi ordonanţele şi hotărârile Guvernului; ordinele, instrucţiunile şi alte acte normative emise de miniştri şi conducătorii altor organe centrale.

Pe lângă numeroasele acte normative emise în completarea Codului muncii, sunt considerate izvoare de drept: contractele colective de muncă (importanţa lor fiind subliniată şi prin faptul că există o lege specială care le reglementează - Legea nr. 62/2011), regulamentele interne şi regulamentele de organizare şi funcţionare.

Aceste izvoare de drept au o factura deosebită, specială, fiind consecinţa negocierii, convenţiei între cei doi parteneri sociali - angajatorii şi

salariaţii.

Trebuie subliniat faptul că dreptul muncii are şi izvoare internaţionale, în primul rând convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi ale Consiliului Europei, ratificate de ţara noastră, precum şi normele dreptului comunitar, prevăzut în Acordul de asociere a României la Uniunea Europeană, intrat în vigoare la 1 februarie 1995.

2. Codul muncii. Domeniu de aplicare.

Codul muncii reglementează: a) totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, b) controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă, c) jurisdicţia muncii d) raporturile de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii.

Codul muncii se aplică următoarelor categorii de persoane: a)

cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă, care / / '

prestează muncă în România; b) cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepţia cazului în care legislaţia statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai

favorabilă cetăţenilor români încadraţi cu contract individual de muncă

şi care prestează activitatea în străinătate, în baza unor contracte încheiate cu un angajator român, cu excepţia cazului în care legislaţia statului pe al cărui teritoriu se execută contractul individual de muncă este mai favorabilă; c) cetăţenilor străini sau apatrizi încadraţi cu contract individual de muncă, care prestează muncă pentru un angajator român pe teritoriul României; d) persoanelor care au dobândit statutul de refugiat şi se încadrează cu contract individual de muncă pe teritoriul României, în condiţiile legii; e) ucenicilor care prestează muncă în baza unui contract de ucenicie la locul de muncă; f) angajatorilor, persoane fizice şi juridice; g) organizaţiilor sindicale şi patronale.

3. Principii fundamentale ale dreptului muncii, consacrate de Codul muncii.

3. 1. Libertatea muncii este garantată prin Constituţie .

Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Constituţia României în art. 41 prevede garantarea dreptului la muncă, a alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, principiu instituit şi prin Codul muncii în art. 3.

Orice persoană este liberă în alegerea locului de muncă şi a profesiei, meseriei sau activităţii pe care urmează să o presteze. Nimeni nu poate fi obligat să muncească sau să nu muncească într-un anumit loc de muncă ori într-o anumită profesie, oricare ar fi acestea, iar contractele de muncă încheiate cu nerespectarea acestor dispoziţii sunt nule de drept.

Declaraţia universală a drepturilor omului , proclamă dreptul oricărei persoane la muncă, la libera alegere a profesiei şi felului muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de prestare a acestei munci ( art. 23 pct. 1).

3. 2. Interzicerea muncii forţate .

Legiuitorul defineşte în Codul muncii termenul de muncă forţată ca fiind orice muncă sau serviciu impus unei persoane sub ameninţare ori pentru care persoana nu şi-a exprimat consimţământul în mod liber", şi de asemenea, enunţă situaţiile de excepţie în care munca impusă unei persoane nu se va putea considera muncă forţată.

Conform dispoziţiilor constituţionale, munca forţată este interzisă, fâcând excepţie: a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţii impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.