Dreptul Muncii

1. Definiţia dreptului muncii

Într-un sens foarte larg s-ar putea susţine că dreptul muncii este constituit din ansamblul reglementărilor legale care guvernează munca. Am relevat însă în cele ce preced că nu toate relaţiile sociale de muncă intră în sfera de preocupare a dreptului de muncă.

Dintre definitiile unor autori străini ne-am oprit la una succintă oferită într-o lucrare recentă

potrivit căreia dreptul muncii este ansamblul de reguli juridice aplicabile pentru relatiile individuale si colective care se nasc între întreprinzători privati si salariatii lor cu ocazia muncii.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că este important de subliniat în definirea acestei ramuri de drept faptul că dreptul muncii este o disciplină ştiinţifică, ea neputându-se confunda sau echivala cu un ansamblu de reglementări, căci un asemenea ansamblu constituie un cod, o culegere normativă sau un sistem normativ şi nu o ramură de drept.

Aşadar, ştiinţa dreptului muncii nu este nici un ansamblu de reglementări sau de norme juridice şi nici nu se poate reduce la o simplă exegeză de texte.

O definiţie a dreptului muncii trebuie să surprindă aspecte şi trăsături ale raporturilor juridice de muncă: obiectul şi conţinutul acestora, precum şi subiecţii lor.

Conchizând în această problemă, apreciem că dreptul muncii constituie aceea disciplină a ştiinţelor juridice care studiază totalitatea aspectelor teoretice şi practice ale raporturilor juridice de muncă născute între angajatori şi angajaţii subordonaţi acestora în baza contractelor individuale şi colective de muncă, precum şi rolul statului în desfăşurarea acestor raporturi.

Rostul unei discipline de drept este acela de a studia ştiinţific raporturile juridice dintre un anumit domeniu al activităţii umane (a studia în sens de a examina, a interpreta şi a aprecia), atât sub aspectul cadrului normativ care le reglementează cât şi cel al practicii de punere în aplicare a acestui cadru.

2. Obiectul dreptului muncii

Munca are două înţelesuri din punct de vedere terminologic: într-un prim sens ea semnifică o activitate manuală sau intelectuală îndreptată spre producerea unor bunuri ori crearea unor valori necesare satisfacerii trebuinţelor lor materiale sau spirituale; în al doilea sens munca poate însemna chiar rezultatul acestei activităţi.

Definind primul ei sens, un reputat autor consideră că "munca reprezintă activitatea umană specifică - manuală şi/sau intelectuală - prin care oamenii îşi utilizează aptitudinile (fizice şi intelectuale) în scopul producerii bunurilor cerute de satisfacerea trebuinţelor lor"

Se poate afirma, într-un sens larg, că obiectul dreptului muncii îl constituie totalitatea normelor juridice care reglementează procesul în care se desfăşoară munca omului, mai precis relaţiile sociale care se stabilesc între oameni în procesul muncii.

Pornind de la această realitate se ajunge la concluzia firească potrivit căreia obiectul dreptului muncii îl constituie acele norme juridice care reglementează, în principal, munca liber consimţită, desfăşurată pe baze contractuale, caracterizată de principiile mutualităţii şi protecţiei legii.

În pofida denumirii sale, dreptul muncii nu are ca obiect toate formele muncii. El tinde însă să delimiteze strict câmpul acestor raporturi de muncă care intră în sfera sa de preocupare. Pentru a delimita aria sa de cuprindere ni se pare util să începem prin excluderea acelor forme de activitate care sunt tangente disciplinei. Nu fac parte din obiectul dreptului muncii acele relaţii sociale care privesc munca prestată în propriul interes, cum este aceea desfăşurată de persoane în propria gospodărie pentru satisfacerea unor nevoi personale. Sunt semnificative pentru determinarea înţelesului obiectului muncii precizările unuia dintre patriarhii dreptului muncii din Italia prin care munca este definită pe plan juridic o activitate umană susceptibilă de valorificare economică, atunci când aceasta face obiectul unei obligaţii contractuale cu un conţinut patrimonial

Se cuvine să precizăm însă, în ceea ce priveşte unele dintre aceste profesiuni liberale, faptul că, profesiile respective, cum sunt cele de medic, farmacist, medic veterinar, pot fi exercitate şi în baza unor contracte individuale de muncă şi atunci relaţiile de muncă ale acestora intră evident sub incidenţa dreptului muncii.

Cel mai semnificativ ni se pare acceptarea expresă sau tacită a negocierilor colective a unor condiţii de muncă, situaţie juridică aflată într-o ireconciliabilă divergenţă cu caracterul public al normelor care reglementează Statutul funcţionarului public.

Acceptarea, implicit prin intervenţia legiuitorului, a aplicării normelor cuprinse în Codul muncii, la stabilirea obligaţiilor în acordarea de drepturi reprezintă un alt argument greu de contrazis, cel puţin pentru moment.

Cât priveşte alte relaţii sociale, într-un fel conexe şi ele raporturilor de muncă, aşa cum sunt asigurările sociale obligatorii şi sistemul de securitate socială (pensii de bătrâneţe şi de invaliditate, şomaj, sănătate, accidente de muncă şi boli profesionale, ajutoare sociale etc.), literatura de specialitate din multe ţări ale lumii, cât şi din ţara noastră le-a plasat în ultimile decenii într-o ramură distinctă, aceea a "dreptului privind asigurările sociale şi securitatea socială" sau a "dreptului securităţii sociale"

3. Izvoarele dreptului muncii

Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice. Din acest punct de vedere dreptul reprezintă totalitatea regulilor juridice care asigură exerciţiul drepturilor subiective şi care fac ca acestea să fie acte licite. Acesta este dreptul obiectiv.

Izvoarele dreptului muncii nu sunt constituite numai din totalitatea normelor de drept. între izvoarele dreptului muncii sunt cuprinse şi clauzele contractelor colective, clauze care au valoare obligatorie pentru toate actele individuale de muncă.

Asadar, în privinta acestor decizii ale Curtii Constitutionale prin care sunt rezolvate exceptii de neconstitutionalitate în legătură cu unele prevederi legale cuprinse în legi sau ordonante care reglementează aspecte ale raporturilor juridice de muncă, se poate sustine cu sigurantă că ele constituie izvoare ale dreptului muncii.

În ceea ce ne priveşte, apreciem că izvoarele dreptului muncii ar putea fi prezentate după următoarea clasificare:

a) izvoare constituţionale;

b) izvoare provenind din legislaţia în materie, ierarhizate în funcţie de forţa juridică a actului normativ, respectiv:

- de nivelul legii;

- de nivel guvernamental;

- de nivel ministerial sau similar acestuia;