Dreptul Muncii

Obiectivele Unităţii de învăţare I

1.1. Semnificatia termenului „muncă”

Termenul „muncă” – provenit din limba slavonă „monka” – are mai multe sensuri. Un prim sens, principal, este acela de activitate productivă (a presta o muncă eficientă, importantă), dar şi de rezultatul acestei activităţi (o muncă reuşită, de succes).

Al doilea sens, secundar, este de loc de muncă (a avea o muncă, un serviciu, o slujbă), dar şi ansamblul lucrătorilor (munca opusă capitalului).

Munca poate fi perceputa ca o acţiune, liberă, creatoare, dar şi ca o obligaţie.

Indiferent dacă este fizică sau intelectuală, munca reprezintă o necesitate vitală, sursa de existenţă, mijloc de realizare a dezideratelor, instrument de împlinire şi afirmare a personalităţii umane.

1.2. Definiţia dreptului muncii

Ca orice altă ramură a dreptului şi dreptul muncii reprezintă un ansamblu de norme juridice cu un obiect distinct de reglementare: relaţiile sociale de muncă.

Aceste relaţii se stabilesc între cei ce utilizează forţa de muncă – angajatori (patroni) şi cei care prestează munca - angajati (salariaţi).

În sensul Codului muncii (art.14 alin.1), „prin angajator se înţelege persoana fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţa de muncă pe bază de contract individual de munca”.

Salariaţii (angajaţii) sunt acele persoane fizice, obligate prin funcţia sau profesia lor să desfăşoare diverse activităţi pentru angajatori (patroni).

Între cele două părţi – angajatori şi angajaţi – iau naştere atât relaţii individuale, dar şi colective, consecinţă a încheierii contractului colectiv de munca, precum şi a institutionalizării dialogului social, a existenţei unor drepturi şi obligaţii distincte ale celor doi parteneri sociali în procesul muncii ca subiecte colective de drept.

Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii.

1.3. Obiectul dreptului muncii

Din definiţia dată acestei ramuri şi stiinţe a dreptului rezultă ca în obiectul său intră, în primul rând, relaţiile sociale de muncă, care, reglementate de normele juridice, devin raporturi juridice de muncă.

Noţiunea de relaţii de muncă are o sferă foarte largă; ea cuprinde totalitatea relaţiilor care se formează între oameni în procesul muncii, pe baza aplicării directe a forţei de muncă la mijloacele de producţie, şi nu doar pe cele izvorâte din contractele de muncă. Numai în accepţiunea restrânsă (stricto sensu) dreptul muncii este dreptul contractelor de muncă, întrucât lato sensu (ca ştiinţă a dreptului), el cuprinde, în afară de analiza raporturilor juridice de muncă întemeiate pe contractele de munca, şi referiri (strict necesare) la alte categorii de raporturi juridice care implică şi ele prestarea unei munci.

Sfera de reglementare proprie dreptului muncii cuprinde şi unele raporturi juridice conexe (formarea profesionala, securitatea şi sanatatea în muncă, organizarea, funcţionarea şi atribuţiile sindicatelor şi patronatelor, jurisdicţia muncii), denumite astfel pentru că derivă din încheierea contractelor de muncă ori sunt grefate pe acestea, servind la organizarea muncii şi la asigurarea conditiilor pentru desfăşurarea ei.

Tema de reflecţie 1.1.

1.4. Noţiunea raporturilor juridice de muncă

După cum s-a arătat, obiectul de reglementare al dreptului muncii îl constituie raporturile juridice de muncă ce pot fi, individuale şi colective.

Raporturile juridice de muncă sunt acele relaţii sociale reglementate de lege, ce iau naştere între o persoană fizică, pe de o parte, şi, ca regulă, o persoană juridică (societate comercială, regie autonomă, unitate bugetară etc.) pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima persoana în folosul celei de a doua, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.

Acest raport se caracterizează prin aceea că:

- poate exista numai între două persoane, spre deosebire de alte raporturi specifice altor ramuri de drept în cadrul cărora poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive;

- se stabileste, ca regulă, numai între o persoana juridică şi o persoană fizică, ori, excepţional, numai între două persoane fizice, fiind exclusă existenţa raportului juridic de muncă între două persoane juridice;

- raportul juridic de muncă are caracter personal, fiind încheiat intuitu personae, atât în considerarea pregătirii, aptitudinilor şi calităţilor persoanei care prestează munca, cât şi în funcţie de specificul celeilalte parţi, având în vedere colectivul, climatul şi condiţiile de muncă existente în cadrul acesteia.

Trăsătura proprie, fundamentală, caracteristică şi determinantă a raportului de muncă este constituită de relaţia de subordonare, existentă între subiectele acestui raport, în sensul că persoana care prestează munca este întotdeauna subordonată celuilalt subiect al raportului respectiv.

În esenţă, deci, subordonarea constă în dreptul exclusiv al angajatorului de a organiza, în condiţiile legii, munca salariatului în colectivul său. O altă consecinţă a subordonării se manifestă prin obligaţia angajatului de a respecta disciplina muncii, în caz contrar putând fi angajată răspunderea disciplinară a acestuia.