Dreptul Muncii

Contractul individual de muncă

I. Potrivit art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.

Regula o constituie, potrivit Codului muncii, contractul individual de muncă pe durată nedeterminată şi cu timp de lucru integral. Legislaţia muncii reglementează şi alte tipuri de contracte individuale de muncă (pe durată determinată, cu timp de lucru parţial) sau specii ale contractului individual de muncă (prin agent de muncă temporară, cu munca la domiciliu).

Aşa cum am arătat, munca se poate presta în temeiul unui:

- contract individual de muncă;

- contract civil de prestări de servicii;

- contract administrativ.

Pentru a se delimita contractul de muncă de cel civil este necesară analiza trăsăturilor contractului reglementat de Codul muncii.

Contractul individual de muncă:

a) este un contract numit deoarece este reglementat expres, in extenso, prin normele legislaţiei muncii;

b) se încheie intuitu personae, luându-se în considerare calităţile personale ale părţilor contractante; munca nu se poate presta prin intermediul altuia;

c) este bilateral (sinalagmatic), dând naştere la drepturi şi obligaţii reciproce şi interdependente între părţi;

d) exclude pluralitatea de subiecte, neputând exista decât salariatul şi angajatorul;

e) salariatul – cel care prestează munca – este întotdeauna o persoană fizică;

f) presupune o obligaţie specială a salariatului, de a face, adică de a munci, care se execută întotdeauna în natură, nefiind posibilă executarea acesteia prin echivalent;

g) este oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unui folos patrimonial;

h) are caracter comutativ, întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor fiind cunoscute din chiar momentul încheierii contractului;

i) este un contract cu executare succesivă, în sensul că există o anumită continuitate, munca fiind prestată în timp; în ce priveşte timpul de lucru, legea stabileşte o limită maximă legală (8 ore pe zi, 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare) – inexistentă în cazul contractelor civile care presupun şi ele prestarea unei munci; munca se poate presta zi de zi, continuu sau alternativ (cu zile în care se munceşte şi zile în care munca se întrerupe);

j) la şi din momentul încheierii sale, ca urmare a acordului părţilor, nu poate fi afectat de condiţie (nici suspensivă, nici rezolutorie); anterior, poate exista o condiţie în legătură cu viitoarea încheiere a contractului individual de muncă (spre exemplu, în cadrul unui contract de calificare profesională);

k) este solemn, forma scrisă fiind cerută ad validitatem (art. 16 alin. 1 din Cod); în caz contrar, dacă nu se încheie în forma scrisă contractul este lovit de nulitate absolută;

l) după încheierea contractului individual de muncă intervine subordonarea salariatului faţă de angajator; în contractele civile această subordonare este exclusă.