Dreptul Muncii

Scurt istoric al reglementării contractului colectiv de muncă

Reglementările cuprinse în Codul civil si cele din Codul comercial nu au avut în

vedere, în mod special, raporturile juridice al căror obiect îl reprezenta munca. Din

această cauză, a lipsei unui regim juridic atent chibzuit, care să surprindă în

coordonate reale funcţia economică si socială a muncii, s-a ajuns, de multe ori, la un

dezechilibru vătămător în relaţiile dintre muncitori si patroni.

Dezvoltarea industrială de la sfârsitul secolului XIX si începutul secolului XX si,

ca consecinţă, cresterea numărului salariaţilor au condus la necesitatea reglementării

raporturilor dintre patroni si lucrători. Instrumentul capabil să răspundă acestui deziderat

a fost contractul colectiv de muncă. Apariţia si impunerea sa sunt considerate un mare

succes al miscării muncitoresti. De reţinut este că el a fost folosit înainte de a fi legiferat,

sub forma înţelegerilor dintre patroni si reprezentanţii sindicatelor în urma grevelor, ca

mijloc de rezolvare a conflictelor de muncă. De aceea, contractul colectiv de muncă a fost

numit un „copil al grevei"1.

„Convenţia colectivă de muncă - se menţiona în literatura de specialitate

interbelică – este una dintre cele mai mari reforme sociale realizate în veacul al XIX – lea

si prezintă o considerabilă importanţă pentru muncitori. Graţie ei, condiţiile de muncă nu

se mai stabilesc între un muncitor slab, izolat, ros de foame si un patron puternic.

Lucrătorii, în această convenţie, se prezintă unităţii; ei reprezintă astfel o forţă egală cu

aceea a patronului si pot discuta cu el în condiţiuni de egalitate"2.

1 Alexandru Ţiclea, “Dreptul Muncii”, Editura Rosetti, Bucuresti, 2004, p.259

2 G. Tască, op. cit., p.256-257.

În ţara noastră, s-a vorbit pentru prima dată de contractul colectiv de muncă în

anul 1909 cu ocazia prezentării proiectului legii Orleanu, când s-a recunoscut importanţa

acestui contract pentru „pacea socială".

Contractul colectiv a fost reglementat iniţial, pe cale indirectă, prin Legea

conflictelor colective de muncă din 1920. „Acest act normativ”, se arăta în expunerea de

motive a Legii contractelor de muncă din 1929, „introducând procedura obligatorie a

conciliaţiunii si în unele cazuri arbitrajul obligatoriu, a impus pe cale legală, dar indirectă,

regimul convenţiunilor colective de muncă, căci de cele mai multe ori rezultatul ca si

hotărârea de arbitraj, îmbracă forma unui contract colectiv de muncă". Referire directă la

acest contract face Legea contractelor profesionale din 1921, desi utilizează o altă

terminologie. Astfel, în art. 32 se prevede că „sindicatele profesioniste de muncitori,

recunoscute ca persoane juridice se vor bucura de avantajul de a încheia, fie ca patroni

izolaţi, fie ca asociaţii de patroni, învoieli colective de muncă, iar în art. 25 că „sindicatul

profesional are dreptul să stea în justiţie pentru fapte izvorâte din convenţiuni colective".