Dreptul Muncii

Dreptul profesional ar fi o ramură a dreptului care s-ar ocupa de analiza normelor legale care reglementează raporturile juridice indiferent de natura lor în cadrul cărora se prestează o muncă. Este acceptată ideea acestui drept profesional, dar vastitatea lui deosebită face ca încă să nu fie consacrat.

Dreptul muncii se referă la ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile individuale şi colective de muncă ale salariaţilor, respectiv ale celor care au încheiat un contract indivividual de muncă. Dreptul muncii este dreptul contractelor individuale şi colective de muncă. Prin obiectul său, dreptul muncii s-ar integra dreptului profesional care are o sferă mult mai vastă.

Munca, adică activitatea desfăşurată de om cu un anume scop, acela de a produce buuri materiale şi spirituale, prin utilizarea forţei de muncă, adică a ansamblului aptitudinilor fizice şi intelectuale de care dispune persoana în cauză, se poate presta în diverse modalităţi ca tipologie a raporturilor juridice:

- munca prestată în afara unor raporturi juridice de muncă este aceea voluntară în baza unui contract de voluntariat

- munca prestată în temeiul unor obligaţii legale va fi practica

- munca prestată în cadrul unui raport juridic civil, cum ar fi un contract de mandat, raport juridic comercial, contract de prestări servicii comerciale

- munca desfăşurată ca o activitate economică independentă sau ca asociaţie familială autorizată de primărie în anumite condiţii în baza legii 300/2004

- munca desfăşurată în baza profesiilor liberale care au fiecare dintre ele reglementări legale de sine stătătoare, cum sunt: avocat, medic, arhitect, expert contabil, etc.

Între profesionistul liberal şi clientul său există un raport civil prin care primul prestează o muncă în favoarea celuilalt în condiţii de egalitate juridică între părţi primind în schimb o remuneraţie.

Toate aceste raporturi juridice care nu sunt de muncă, dar implică prestarea unei munci nu fac parte din dreptul muncii. Munca se desfăşoară şi în cadrul unor raporturi juridice de muncă, nu numai salariaţii sunt parte într-un astfel de raport, ci şi alte categorii profesionale: magistraţii, demnitarii, preoţii, funcţionarii publice, salariaţii. Toţi aceştia muncesc în cadrul unor raporturi de muncă, dar nu toţi sunt integraţi în dreptul muncii, ci numai salariaţii. Teoretic, ar putea fi toţi integraţi dreptului profesional.

Funcţia publică este un ansamblu de atribuţii, competenţe, răspunderi şi sarcini stabilite de lege, ca atare, în mod obiectiv fără legătură cu persoana care o ocupă. Funcţionarul public este o persoană numită într-o funcţie publică şi care la naşterea raportului său de muncă nupoate negocia atribuţiile viitoare ale serviciului, le acceptă sau nu, se încadrează sau nu.

Salariatul poate să-şi negocieze atribuţiile de serviciu, cu toate că fişa postului are şi ea caracter obiectiv, atribuţiile se negociază, fişa postului suferă modificări.

În dreptul administrativ, fără o argumentaţie convingătoare, se susţine dintotdeauna că raportul de funcţie publică s-ar naşte prin actul de numire în funcţie, fără faptul că ar exita un contract între persoana şi autoritatea respectivă. Ori, este evident că o persoanănu poate fi numită decât dacă este de acord. Actul de numire în funcţie al autorităţii este, la rândul lui, pe de o parte acordul la numire al persoanei respective, pe de altă parte actul prin care acea persoană este investită cu atribuţii de putere specifică funcţiei sale. Există, deci, un acord de voinţă între viitorul funcţionar public şi instituţia publică. De aici rezultă că există un contract care nu numai că nu este un contract de muncă, ci un contract administrativ.

În concluzie, şi în cazul funcţionarului public, la baza naşterii raportului de muncă stă tot un contract care este un contract administrativ individual. Raportul de funcţie publică, care este denumit astfel în legislaţie cu intenţia de a-l delimita de raportul de muncă al salariaţilor, este în realitate tot un raport de muncă, pentru că el există pentru a se presta o muncă şi în schimbul acestei munci se obţine un salariu. Obiectul şi cauza contractului sunt comune. Există multe similitudini.

Ceea ce diferenţiază raportul de funcţie publică de raportul de muncă al salariaţilor este faptul că, în cazul funcţionarului public, negocierea individuală practic nu există, în timp ce la salariaţi constituie regula, iar negocierea colectivă (acordurile colective) este limitată, în timp ce la salariaţi, contractele colective au o sferă nelimitată referitoare la toate condiţiile de muncă şi de salarizare.

Cea de-a doua trăsătură definitorie este faptul că funcţionarul public este un agent al puterii publice, un purtător al puterii publice. El acţionează în numele şi pentru autoritatea pe care o reprezintă, în timp ce salariatul nu îl reprezintă pe angajator. Numai organele de conducere ale unei persoane juridice sunt cele care îl reprezintă pe angajator.

Legea 188/1999 constituie statutul funcţionarului public. Există şi statute speciale în baza acestei legi. Dacă în această lege există lacune, se aplică dreptul muncii ca drept comun. Dacă în legislaţia muncii există lacune, se aplică în completare dreptul civil. Din toate acestea rezultă că raporturile de muncă ale salariaţilor fac parte din dreptul muncii, adică raporturi născute pe baza contractului individual de muncă. Ele sunt raporturi în care cel care munceşte este întotdeauna o persoană fizică. Sunt intuitu personae, adică se nasc în considerarea calităţilor celui care urmează să muncească, au caracter de durată, nu se execută instantaneu, sunt bilaterale (nasc obligaţii pentru ambele părţi), sunt oneroase şi fundamental, axa lor de rezistenţă, munca se prestează în subordinea angajatorului, părţile nu se situează pe poziţii de egalitate juridică; angajatorul dispune de o putere de directivă, de reglementare, de control şi disciplină. Ţinând seama de aceste caracteristici, legislaţia muncii este o legislaţie de protecţie a salariatului.

Izvoarele dreptului muncii

Izvoarele comune cu ale altor ramuri de drept sunt Constituţia, legile, Ordonanţele Guvernului, ordinele şi instrucţiunile miniştrilor.

Obiceiul juridic este izvor numai dacă este prevăzut expres.

Practica nu constituie izvor de drept, dar deciziile Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie date în interes să dea curs legii sunt obligatorii pentru instituţiilor judecătoreşti. Indirect aceste decizii constituie izvoare de drept, fiind obligatorii.

Hotărârile Curţii Constituţionale care nu face parte din sistemul instituţiilor judecătoreşti sunt obligatorii faţă de toate subiectele de drept, nu numai pentru instituţiile judecătoreşti.

Hotărârile Curţii Europene de Justiţie sunt obligatorii pentru toate subiectele de drept din toate statele membre ale UE, unclusiv pentru statele înseşi.

Deciziile Curţii Constituţionale nu pot fi infirmate de nimeni.

C2 – Dreptul muncii 22.02.2008

Izvoarele specifice dreptului muncii sunt:

- ROF prin care se stabilesc componentele de lucru ale unităţii, atribuţiile fiecăreia, relaţiile dintre ele, raporturile cu conducerea unităţii, modul de conducere a fiecărei componente. ROF se aprobă exclusiv de către angajator.

- RI cuprinde măsuri privind securitatea şi sănătatea în muncă, măsuri privind asigurarea unui tratament nediscriminator între salariaţi, măsuri privind asigurarea disciplinei muncii, măsuri privind asigurarea modului de soluţionare a plângerilor individuale ale salariaţilor, procedura cercetării disciplinare, abaterile şi sancţiunile disciplinare fără a putea fi induse alte sancţiuni disciplinare decât cele reglementate de lege. RI se aprobă de către angajator cu avizul aconsultativ al sindicatului sau al reprezentanţilor salariaţilor.