Dreptul Muncii - Partea Specială

TITLUL I

Contractele individuale de muncă

CAPITOLUL I

CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ

1. Scurt istoric a evoluţiei reglementării

Apariţia şi consacrarea contractului individual de muncă ca instituţie de drept distinctă are o istorie relativ scurtă. Primele reglementări au apărut odată cu instaurarea societăţii capitaliste în ţările industrializate, la începutul secolului XIX, iar în România începuturile au fost înregistrate la finele acelui secol.

Se poate considera că prima reglementare importantă a materiei se regăseşte în Codul civil francez, numit Codul lui Napoleon, care cuprindea, printre altele două articole (1708 şi 1710) referitoare la locaţia de lucrări şi locaţia de servicii.

Contractul respectiv era, în fapt, un contract de închiriere a muncii şi era guvernat de regulile dreptului civil, trata numai obligaţia persoanei de a executa lucrarea pe care o contractase şi dreptul de a primi preţul cuvenit.

În România, inspirată în acea perioadă în procesul de formare a dreptului de modelul legislativ francez, reglementările din Codul lui Napoleon au fost preluate în Codul civil român adoptat la 1864, respectiv în art.1470.

Forma incipientă a contractului de muncă era tratată ca una dintre modalităţile locaţiunii de lucrări, alături de contractul de antrepriză şi cel de transport, mai exact ca o locaţiune prin care persoanele se obligă să-şi pună lucrările lor în serviciul altora.

Primele încercări de legiferare expusă a contractului individual au eşuat. Ne referim la proiectul Orleanu din 1909 şi la proiectul Trancu Iaşi din 1920.

Abia în anul 1929 a fost adoptată Legea contractului de muncă, care definea acest act ca fiind „convenţiunea prin care una din părţi, denumită salariat, se obligă să presteze munca sau serviciile sale pentru un timp determinat sau pentru o lucrare determinată – unei alte părţi, denumită patron, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze pe cea dintâi (art.37)”.

Desigur că acea definiţie cuprindea destul de multe elemente specifice dreptului civil, dar lucrul cel mai important este faptul că era consacrat un nou tip de contract, căruia ăi dădea o nouă semnificaţie şi un nou conţinut.

În perioada comunistă contractul individual de muncă a fost practic generalizat (cu mici excepţii) şi introdus în marea majoritate a rapoturilor de muncă, fiind folosit în realitate în mod mascat ca o modalitate de „legare” a salariaţilor de statul comunist care stătea în spatele oricărui angajator.

Formal, prin Codul muncii din 1972, contractul de muncă a primit o definiţie relativ democratică, prin preluarea unor principii şi soluţii din documentele OIM şi din legislaţia ţărilor occidentale avansate. Aşa a fost de altfel posibilă menţinerea acestei reglementări până la adoptarea actualului Cod, respectiv în anul 2003.

După schimbările revoluţionare intervenite în 1989 în istoria recentă a României abia în 2003 a fost adoptat un nou Cod al muncii, respectiv prin Legea nr. 53/2003, care la rândul ei a fost de mai multe ori modificată şi completată, în principal prin Legea nr.480/2003, Legea 541/2003, O.U.G. nr. 65/2005; O.U.G. nr. 55/2006 ş.a.m.d.

Noul Cod al muncii a consacrat în mod expres şi exclusiv tematici contractului individual de muncă un număr de 9 capitole în cadrul Titului II reglementând concret problemele legate de încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractului individual de muncă, precum şi modalităţile acestuia.

2. Noţiuni generice şi definiţia contractului

individual de muncă.

Raporturile juridice de muncă au la bază contractul individual de muncă. Acesta este actul juridic ce consfinţeşte naşterea raportului juridic de muncă, el reglementează întreaga desfăşurare a relaţiilor dintre părţile acestui raport şi tot el constituie temeiul şi modalitatea încetării raportului.

Denumirea de contract individual de muncă a apărut pentru prima dată în anul 1900 în Belgia în Legea referitoare la muncitorii calificaţi şi a fost preluată apoi în Codul muncii francez .

Dreptul muncii cunoaşte şi tratează două mari categorii de contracte de muncă: contractul colectiv de muncă şi contractul individual de muncă. Primul reglementează raporturile dintre salariaţi, reprezentaţi în principiu de sindicate şi patron, al doilea, încheiat într-o singură persoană (salariat) şi angajator, reglementează exclusiv raporturile individuale ale celor două părţi.