Dreptul Muncii și Securității Sociale

CAPITOLUL I

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. - Munca omenească.

Din punct de vedere terminologic, prin muncă se înţelege :activitatea productivă, desfăşurată pentru realizarea unui produs,obiect, serviciu etc, dar tot aşa de bine se poate înţelege şi ca fiind rezultatul acestei activităţi, fiind cunoscute şi acceptate de asemenea şi alte sensuri ale noţiunii, cum ar fi cel de slujbă ocupată, capital de muncă şi altele. Munca omenească poate fi privită din două perspective. Perspectiva muncii ca necesitate şi perspectiva desfăşurării unei activităţi lucrative ca obligaţie.

Faţă de ambele perspective au fost exprimate păreri pro şi contra, adepţii uneia sau a celeilalte venind cu argumente în sprijinul susţinerii teoriei promovate de către ei.

Legătura dintre om şi muncă este incontestabilă, cu atât mai mult cu cât de-a lungul timpului majoritatea activităţilor erau desfăşurate în mod direct şi nemijlocit de către oameni, însă această legătură a fost manevrată în majoritatea cazurilor în scopul aservirii fiinţei umane unor scopuri şi interese restrânse de grup sau castă.

Se impune să precizăm, pe baza practicii istorice, că munca are un profund caracter modelator asupra fiinţei şi personalităţii umane, în procesul muncii, concretizat prin raportul dintre om şi natură sau raporturile dintre oameni pentru transformarea naturii, având loc profunde mutaţii în personalitatea umană.

Acest adevăr, istoriceşte confirmat, a fost folosit de către regimurile totalitare pentru a justifica o anumită politică - ca expresie a unei ideologii, ajungându-se la al considera pe individ ca fiind un instrument al muncii, această teză fiind transpusă în practică de către orânduirea totalitară comunistă, cele mai grăitoare exemple fiind constituite de obligaţia unor absolvenţi de a presta un stagiu de 2-3 ani acolo unde au fost repartizaţi, fără posibilitatea unui transfer ori detaşări sau detaşarea obligatorie pentru o anumită perioadă pe şantierele unde se executau lucrări de importanţă pentru sistem, fără posibilitatea de a refuza sau a amâna această activitate.

Munca, activitatea socială utilă de realizare a bunurilor materiale şi spirituale necesare realizării unui nivel decent de viaţă pentru toţi membrii societăţii, rămâne singura cale de dezvoltare şi realizare a unei societăţi îmbelşugate.

Procesul principal în activitatea unui individ trebuie să îl reprezinte cel de producţie, de realizare a unor bunuri materiale sau spirituale , iar procesul de ajungere a acestora la consumatori să fie subordonat celui dintâi. De aceea se impune ca aprecierea muncii să fie făcută în funcţie de valoarea sa, lucru care trebuie să se reflecte în întreaga legislaţie, în formarea setului de reguli, principii, norme şi valori la care urmează a ne raporta pentru aprecierea unei activităţi sau a unei persoane.

Întreaga societate, prin instrumentele de drept specifice domeniului, va trebui să creeze acel cadru în care relaţia muncă – om să fie pusă intr-o situaţie firească, cea de om creator de valoare şi nu ca instrument al muncii.

În ciuda denumirii sale, DREPTUL MUNCII, nu are ca obiect tratarea şi reglementarea tuturor formelor de muncă, , el abordând în special cercul strict al raporturilor de muncă „acea parte a relaţiilor de producţie care se stabilesc între oameni în legătură directă cu aplicarea forţei de muncă asupra relaţiilor de producţie, în scopul realizării procesului de muncă” şi a raporturilor sociale de muncă ce se stabilesc pe baza folosirii forţei de muncă, în activitatea productivă.

Munca independentă şi munca pentru altul

Dreptul muncii se aplică raporturilor dintre oameni, în legătură cu relaţiile stabilite în reglementarea acelei activităţi. Nu orice muncă face să se nască un raport de această natură. Acel ce munceşte (lucrează) pe socoteala sa, fără a recurge la serviciile altora, se numeşte lucrător independent sau care desfăşoară o activitate liberală, scapă în general de influenţa Dreptului muncii, putând exemplifica aici micii meşteşugari, medicii cu cabinete particulare, avocaţii, notarii, executorii etc.

Situaţia se schimbă atunci când un individ lucrează pentru altul. Unele persoane produc bunuri şi servicii şi au nevoie de mână de lucru, altele dimpotrivă nu au decât braţele şi mintea lor, cu acestea câştigându-şi existenţa, însă cu toţii sunt plasaţi sub autoritatea celui ce le foloseşte şi le dă de lucru – prin intermediul salariului. Ne găsim astfel în prezenţa a ceea ce se numeşte muncă dependentă, subordonată şi astfel ia fiinţă un raport, o relaţie între patron, cel ce deţine instrumentele şi mijloacele de muncă, care plăteşte salariul şi care dă ordine sau dispoziţii şi muncitorul salariat care este subordonat şi „ascultător”.

Dreptul muncii este acea ramură a dreptului, care conţine totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile sociale de muncă , ale salariaţilor angajaţi în baza unui contract individual de muncă şi patronii acestora, atribuţiile organizaţiilor profesionale, sindicale şi patronale, conflictele de muncă şi controlul aplicării legislaţiei muncii.

1.2. - OBIECTUL DE STUDIU

- relaţiile sociale de muncă;

- raporturi juridice conexe acestora;

Relaţiile sociale de muncă sunt de două tipuri:

a) - în sens larg – totalitatea relaţiilor create între salariaţii unei entităţi economice în procesul muncii şi relaţiile ce se creează între salariaţi şi societatea ai cărei angajaţi sunt;

b) - în sens restrâns , acestea reprezintă relaţiile de muncă izvorâte din contractele individuale şi colective de muncă;

În general, relaţiile sociale de muncă ce se formează în baza normelor juridice specifice legislaţiei muncii, devin raporturi juridice de muncă.

Raporturile juridice conexe:

Sunt reprezentate de acele raporturi care contribuie la buna desfăşurare şi executare a procesului de organizare şi derulare a procesului muncii, respectiv cele ce se referă la securitatea şi securitatea în muncă, funcţionarea asociaţiilor profesionale şi sindicale, jurisdicţia muncii, dialogul social etc.

1.3. - RAPORTURILE JURIDICE DE MUNCĂ

Raportul juridic – reprezintă relaţia socială reglementată de o normă juridică care ia naştere în general prin încheierea unui contract individual de muncă , care are un caracter voliţional şi bilateral, în care părţile sunt titulare de drepturi şi obligaţii juridice, a căror realizare este asigurată benevol sau prin forţa de constrângere a statului.