Dreptul muncii sinteză

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND EVOLUȚIA

DREPTULUI MUNCII CA RAMURĂ A SISTEMULUI DE

DREPT ROMÂNESC

1.Aspecte privind formarea și dezvoltarea dreptului muncii

Munca reprezintă activitatea umană specifică, manuală și/sau intelectuală, prin care

oamenii utilizează aptitudini personale în vederea satisfacerii necesităților vitale, sursă de

existență, mijloc de realizare a marilor opere de artă, instrument de împlinire și afirmare a

personalității umane.1

Etimologia termenului „ muncă” provine din limba slavonă - monka și are mai multe

sensuri.

Un prim sens, principal, este acela de activitate productivă, dar și de rezultatul acelei

activitați.

Al doilea sens, secundar, este de loc de muncă, dar și ansamblul lucrătorilor.

Termenul poate semnifica și durere ori suferință, chiar tortură.2

Munca reprezintă o condiție a traiului, deoarece fără a presta muncă nu se pot obține

bunurile necesare vieții. De cele mai multe ori, munca depusă reprezintă și o măsură a bunăstării

indivizilor. Munca constituie pentru economiști un factor de producție, o activitate prin care

oamenii utilizează aptitudinile lor, fizice și intelectuale, în scopul obținerii de bunuri și beneficii.

Cu privire la înțelesul noțiunii dreptului muncii, în doctrină s-au formulat mai multe

definiții. De exemplu, dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept din țara noastră

alcătuit din ansamblul normelor juridice care reglementează relațiile individuale și colective de

muncă dintre patroni și salariați.3

Într-o altă opinie, dreptul muncii reprezintă totalitatea regulilor aplicabile relațiilor

individuale și colective care se nasc între angajatori și salariați care muncesc sub autoritatea

lor, cu ocazia prestării muncii în baza unui contract individual de muncă, precum și acele

reglementări care se suprapun sau condiționează relațiile de muncă.4

Concluzionăm că dreptul muncii este ramura de drept care se ocupă cu studierea

normelor juridice ce reglementează relațiile care se nasc între salariați și angajatori în legătură cu

prestarea muncii. Dreptul muncii nu privește orice formă de muncă, ci numai pe cea

subordonată, el reglementând situația celui ce muncește în favoarea și sub autoritatea altuia în

schimbul unui salariu.

Astfel, trebuie precizat ca dreptul muncii nu se ocupă de raporturile de muncă ale

demnitarilor, ale funcționarilor publici, civili sau militari, ale cooperatorilor, cu toate că și

aceștia fac parte din categoria celor care au raporturi juridice de muncă, nici a celor care sunt

membri ai profesiunilor liberale (independente) - experți contabili, contabili autorizați,

avocați, notari, medici, arhitecți etc, și care prestează o muncă, dar nu în cadrul unor

raporturi juridice de muncă, ci în cadrul unor raporturi civile ca relație între ei și clienții lor.

Dreptul muncii nu se ocupă nici de toate acele categorii de contracte civile care

presupun și ele prestarea unei munci (contract de prestări de servicii, contract de mandat

remunerat), nici de munca prestată în temeiul unor acte normative (munca în folosul

comunității), sau de activitatea desfășurată în mod voluntar care exclude orice plată neputând

fi vorba de calitatea de salariat.

Toate aceste categorii de raporturi juridice, care deși au ca obiect tot prestarea unor

munci dar fără ca persoana în cauză să fie salariat, sunt reglementate de diverse ramuri - drept

constituțional pentru demnitari, drept administrativ pentru funcționarii publici, drept civil pentru

raporturile civile. Profesiunile liberale sunt reglementate prin acte normative speciale, fiecare

dintre ele prin statutele proprii, iar dacă există anumite lacune trebuie să se apeleze la normele de

drept civil (comun).

Dreptul muncii s-a dezvoltat ca o ramură de drept autonomă, având atât obiect propriu cât și

metodă de reglementare proprie. Sarcina tradițională a dreptului muncii în întreaga lume este de

a-l proteja pe lucrător de afectarea personalității sale, de influențele nocive ale crizelor și inflației

asupra nivelului de trai, de periclitarea sănătății lui datorită activităților vătămătoare, grele sau

periculoase; dreptul muncii este, deci, un drept de protecție al salariaților. El este născut din

inegalitatea dintre părțile relațiilor de muncă. Dând satisfacție unei forme sau alteia de

revendicare, se corijează sau limitează astfel această inegalitate.

Desigur, constituirea ca ramură distinctă de drept este rezultatul unui proces evolutiv, ce

rezultă din evoluția în ansamblu a societății. Apariția și extinderea muncii salariate au determinat

adoptarea unei legislații corespunzătoare; diversificarea și amploarea relațiilor sociale de muncă

au condus la perfecționarea continuă a acestei legislații , la constituirea autonomă a noii ramuri

de drept.5

Se poate vorbi de trei etape în formarea și dezvoltarea dreptului muncii în țara noastră: o

primă etapă, anterioară datei de 23 august 1944; o a doua etapă, cuprinsă între această dată și 22

decembrie 1989; a treia etapă , începută la 22 decembrie 1989.

Ca urmare a parcurgerii acestor etape dreptul muncii își dobândește valențele prin

negociere, adică prin dialogul dintre salariați organizați în sindicate și angajatori, devenind ceea

ce este în toate țările dezvoltate ale lumii în principal, un drept negociat.

Astefel reglementările inițiale referitoare la relațiile sociale de muncă au apărut în țara

noastră la sfârșitul secolului XIX și începutl sec. XX, ca urmare a dezvoltării industriale, a

apariției și folosirii mucii salariale. Primele dispoziții, având ca obiect condiții de igienă și

protecția muncii, sunt Legea sanitară din 1885 și Regulamentul industriilor insalubre din

1894.Acest regulament, s-a considerat, a pus bazele legislației muncitorești în România.6În afară

de măsurile de protecție și igienă a muncii, actul normativ menționat , a reglementat, pentru

prima dată timpul de lucru al copiilor.

Conform acestui regulament , băieții între 12 și 14 ani și fetele după 14 ani, lucrează de la ora 5

dimineața până la 8 seara, cu o întrerupere de 2 ore, o oră amiază și câte o jumătate de oră la

prânz și pentru masa de după amiază.