Dreptul Proprietății Intelectuale

1. Despre creaţia umană* A vorbi despre creaţie în general este un demers dificil, ce ar depăşi cu mult graniţele dreptului. Se poate spune însă, fără a rosti cuvinte mari, că întreaga evoluţie a societăţii umane s-a bazat pe un efort de creaţie, mai mult sau mai puţin voluntar. Istoria a fost marcată pe toate planurile de dezvoltare a societăţii, de evoluţia conceptelor cu privire la protecţia creaţiei lntelectuale. De fapt, în sens strict, protejând rezultatul efortului intelectual, se creau premizele oferirii unor avantaje materiale celui care îl depusese.

în general vorbind, orice om care munceşte creează ceva, mai mult sau mai puţin palpabil Societatea a recunoscut însă exclusivitate în exploatarea produsului, în anumite condiţii şi numai în favoarea celor care depun un efort intelectual considerabil. Definită mereu dintr-o perspectivă umanistă „creaţia include un element uman, aceasta însemnând că ea nu provine dintr-un simplu fapt sau din natură1".

2. Argumente în favoarea protecţiei Istoric şi filozofic, s-a pus între¬barea de ce s-ar acorda drepturi intelectuale ce au ca scop protecţia crea¬ţiilor intelectuale- Cel puţin trei au fost argumentele pentru a justifica existenţa acestor drepturi.

în primul rând, există argumente etice şi morale care justifică proprie¬tatea intelectuală, precum recunoaşterea pentru autorul unui produs a unuidrept natural asupra rezultatelor muncii sale1. Această teorie veche şi „rudimentară"2 ce îi aparţine lui John Locke, justifică în acest domeniu dreptul omului de a controla fructul muncii sale, creaţia intelectuală.

în al doilea rând, se încurajează un anumit comportament al posibililor subiecţi ai dreptului intelectual: în cazul mărcii, producerea unor bunuri de calitate, iar în cazul invenţiei, se încurajează atitudinea permisivă a autorului, care ar putea să o ţină secret.

Nu în ultimul rând, legitimitatea a fost explicată prin vechea teorie a utilitarismului, reţinută şi în primele reglementări legislative. Ea constă în a recunoaşte realizatorilor de creaţii intelectuale utile societăţii drepturi exclusive de exploatare. în acest sens au fost atât Statute of Arme în Anglia, care încuraja oamenii de ştiinţă să creeze şi să scrie opere utile, cât şi Constituţia SUA, care dădea putere Congresului să promoveze progresul ştiinţei şi artelor utile, asigurând, pentru o durată limitată, drepturi exclusive autorilor sau inventatorilor4.

Rezumând, Paul Roubier5 spunea că trei sunt fundamentele drepturilor de proprietate industrială: ordinea, justiţia şi progresul.

Secolul XX a creat însă premizele unor reacţii normale cu privire la o protecţie exagerată a creaţilor intelectuale, argumentul principal fiind îngreunarea accesului la nou, cu toate efectele pe plan ştiinţific: costuri mărite în educaţie şi sănătate. O astfel de reacţie a fost lansarea în anii '80, în Statele Unite ale Americii, de către Richard Matthew Stallman, a proiectelor free software movement Free Software Foundation şi GNU Project.

In acest moment, este unanim recunoscut efortul intelectual pentru realizarea unei „opere de spirit" originală, protejată prin drept de autor, efortul realizatorilor de invenţii, modele şi desene industriale cărora le sunt emise certificate de înregistrare ce le conferă exclusivitate. Alegerea unei mărci, nume comercial sau emblemă nu reprezintă întotdeauna un act de creaţie intelectuală. Mai mult, spre deosebire de dreptul de autor, drepturile exclusive conferite realizatorilor de invenţii şi modele industriale nu se nasc prin simpla creaţie, fiind necesare formalităţi speciale1. Realizatorul poate să aleagă menţinerea secretului şi să exploateze creaţia sa în aceste condiţii, spre deosebire de autorul unei opere care este „obligat" să o facă publică.

Secţiunea a 2-a. Perspectivă istorică asupra „creaţiei intelectuale"

3. Perioada antică. Recunoaşterea exclusivităţii realizatorilor de

creaţii intelectuale în exploatarea acestora a venit relativ târziu Existenţa unei astfel de recunoaşteri este cel puţin discutabilă în Antichitate şi mai ales la Roma. S-a afirmat, de exemplu, că „nici grecii şi nici romanii nu au recunoscut o protecţie" a creaţiilor intelectuale Cu toate acestea, se regăsesc în literatura latină reacţii care pot fi considerate încercări de afirmare a drepturilor morale, în special al dreptului la recunoaşterea calităţii de autor. Printre exemplele des menţionate de doctrină se află cel al lui Marţial, care, în Epigrame, descrie uzurparea calităţii sale de autor prin preluarea poemelor sale de diverşi autori. Cele mai dese încercări au fost de sancţionare simbolică a încălcării unui drept moral, prin condamnarea publică4. Astfel, după ce şi-a exprimat în tratatul său de arhitectură opinia cu privire la plagiatori, Vitruve a demascat poeţii participanţi la un concurs de poezie organizat în Grecia antică, aceştia fiind condamnaţi pentru furt5.