Dreptul Proprietății Intelectuale

1. Noţiunea de dr. al prop. intelectuale

-def, elemente, componente, nat.jur. a dr2 de prop. intelectuală

Activitatea creatoare a omului a contribuit dintotdeauna la principalul factor de progres al umanităţii.

Noţiunea de proprietate intelectuală şi primele reglementări unitare în această materie au fost cu ocazia Convenţiei de la Marrakech din anul 1994, a Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

Prin proprietate intelectuală se înţelege totalitatea normelor ce reglementează drepturile ce izvorăsc din drepturile literale, ştiinţifice, artistice, descoperirile ştiinţifice, invenţiile din toate domeniile activităţii umane, mărcile de fabrică, comerţ sau servicii, numele şi denumirea comercială, indicaţiile geografice, denumirea de provenienţă şi de origine, protecţia împotriva concurenţei neloiale, precum şi alte drepturi ce izvorăsc din activitatea intelectuală din domeniile: industrial, artistic, literal sau ştiinţific.

Într-o formulare concisa, dreptul proprietăţii intelectuale cuprinde ansamblul de norme prin care se realizează protecţia drepturilor de proprietate intelectuală şi a drepturilor de autor.

Proprietatea intelectuală se împarte în 2 mari domenii:

- drepturile de autor;

- proprietatea industrială.

Între cele 2 avem atât asemănări cât şi deosebiri.

Asemănările sunt următoarele:

- au un fond comun de principii;

- datorită strânsei legături dintre autor şi creaţia să intelectuală, i se recunoaşte autorului un drept exclusiv de exploatare (monopol) pentru a-l recompensa din punct de vedere moral şi material.

-atat dreptul de autor cât şi proprietate intelectuală îşi au izvorul în vechile privilegii regale.

Deosebirile sunt:

- în cazul dreptului de autor, personalitatea autorului este mai viguros conturată în operă să; pentru acest motiv, alături de monopolul de exploatare a operei, autorului îi sunt recunoscute o serie de drepturi, prerogative denumite drepturi morale de autor.

- principala deosebire este că, în cazul proprietăţii industriale, datorită concurenţei deosebite s-a impus crearea unor exigente de ordin administrativ prin care să se ateste naşterea dreptului; se concretizează prin titlul administrativ emis de un organ al statului. (OSIM Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Marci) şi denumit, după caz, brevet sau certificat de înregistrare.

- datorită concurenţei deosebitite în domeniul comercial şi industrial, sancţiunile sunt diferite de cele aplicabile în cazul încălcării drepturilor de autor.

Înţelesul noţiunii de “proprietate” intelectuală sau industrială

Noţiunea de propietate este diferită de dreptul de proprietate ca drept real. Dreptul de proprietate ca drept real este un drept exclusiv, absolut, perpetuu ce poate face obiectul executării silite.

În principal, el priveşte bunurile corporale. Drepturile de proprietate intelectuală sunt bunuri incoporale (banii din cont), iar dreptul de proprietate intelectuală este limitat în timp (temporar).

Justificarea caracterului temporar este aceea că, după ce autorul lor are un monopol exclusiv de exploatare pe o perioadă limitată în vederea satisfacerii intereselor morale şi patrimoniale trebuie să circule liber şi nestânjenit, ele fiind principalul factor de progres al umanităţii.

Drepturile de proprietate intelectuale nu pot fi dobândite prin prescripţie, nu pot fi aparate prin acţiune în revendicare (numai prin acţiune în contrafacere) şi conţinutul acestor drepturi este format din monopolul exclusiv de exploatare.

Noţiunea de proprietate industrială are 2 accepţiuni:

1. ca instituţie de drept civil, este un ansamblu de norme ce reglementează raporturile privitoare la creaţiile intelectuale aplicabile în industrie, precum şi la semnele distinctive ale unei asemenea activităţi.

2. că dreptul subiectiv civil, dreptul de proprietate industrială este facultatea recunoscută de legea titularului – persoana fizică său persoana juridica- de a folosi în mod exclusiv o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv al unei asemenea activităţi.

Natura juridică a dreptului de proprietate industrială

În timp au existat mai multe opinii; într-o primă opinie- nu se făcea diferenţa între dreptul de proprietate indus şi dreptul de proprietate ca drept real. În timp s-a constatat că datorită faptului că dreptul de proprietate industrială poartă asupra bunului imaterial nu întruneşte atributele clasice de drept de proprietate ( uzus, fructus şi abuzus), nu este susceptibil de urmărire (executare silită) şi nici nu are un drept de preferinţă.

Pentru aceste critici s-a ajuns la concluzia în acea perioadă (până în 1900) că drepturile de proprietate induse sunt o categorie distinctă de drepturi reale, de creanţa şi cele personal nepatrimoniale.

În literatura franceză a apărut opinia potrivit căreia dreptul de proprietate industrială ar fi un drept de clientela, caracterizat printr-un drept exclusiv de exploatat al titularului fiind opozabil erga omnes.

În prezent, dreptul de proprietate indus este considerat un drept de proprietate ce poartă asupra unui bun incorporal motiv pentru care, în mod logic, este diferit de dreptul de proprietate ca drept real.

OSIM – Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Marci este organul de specialitate al administraţiei publice centrale aflat în subordinea Guvernului, ca o autoritate unica pe teritoriul României în asiguraarea protecţiei proprietăţii intelectuale.

Are, în principal, următoarele atribuţii:

1. Înregistrarea şi examinarea cererilor din domeniu proprietăţii industriale şi eliberarea titlulilor de protecţie ce conferă titularilor drepturi exclusive de exploatare pe teritoriul României.

2. este depozitarul registrelor naţionale ale cererilor depuse şi al registrelor naţionale ale titlurilor de protecţie acordate.

3. Editează şi publică Buletinul Oficial de Proprietate Industrială şi Revista Romană de Proprietate Industrială.

4. Atestă şi autorizează consilieri în proprietatea industrială.

5. Acordă, la cerere, asistentă de specialitate în domeniul proprietăţii industriale.

6. Sprijină brevetarea în străinătate a invenţiilor romane.

OSIM este condus de un director general numit prin decizia primului-ministru.

2. Noţiunea de invenţie brevetară. Categorii de invenţii brevetare

Regulamentul de aplicare este prevăzut de legea specială 64/1991, republicata în 2002.

Invenţia este o creaţie intelectuală ce reprezintă soluţia concretă a unei probleme tehnice aplicabile în industrie. Noţiunea de industrie cuprinde atât industria propriu-zisă, comerţul, agricultura ori prestările de servicii.

După obiectul invenţiei se poate acorda brevet pentru orice invenţie ce are ca obiect un produs sau procedeu.

3. Noutatea- cond. de fond pozitivă ptr. brevetarea unei invenţii

Noutatea este principalul criteriu pentru aprecierea unei soluţii tehnice ce urmează a fi brevetata.

Un brevet de invenţie poate fi acordat:

1. dacă este nouă;

2. să implice o activitate inventivă;

3. susceptibila de aplicare industrială.

În materie de inentii, conceptul de noutate este fundamentat pe faptul că soluţia tehnica trebuie să fie necunoscută în raport de stadiul tehnicii mondiale, adică noutatea trebuie să fie absolută în timp şi spaţiu.

O invenţie este considerată nouă dacă este cuprinsă în stadiul tehnicii. Stadiul tehnicii este definit în lege ca fiind totalitatea cunoştinţelor accesibile publicului prin orice mijloc până la data depunerii cererii de brevet.

În noţiunea de “public” intra toate persoanele, inclusiv cele ce nu sunt din specialitatea respectivă dar nu sunt incluse persoanele care au obligaţia contractuala sau legală de a păstra secretul informaţiilor ce le deţin în legătură cu invenţia.

Criteriul cu ajutorul căruia se apreciază noutatea este efectul tehnic nou ce nu putea fi prevăzut dinainte şi care este determinat pentru stabilirea noutăţii potrivit practicii OSIM.

Faptele de a face invenţia publică se numesc anteriorităţi.

Anterioritate se deosebeşte de divulgare prin aceea că divulgarea provine de la autorul invenţiei iar anterioritatea de la un tert.

Pentru a fi distinctivă de noutate, anterioritatea trebuie să fie certă în privinţa noutăţii şi a datei şi suficient pentru a permite unui om de specialitate reproducerea invenţiei.

În aprecierea condiţiei dacă o invenţie este nouă, cercetarea anteriorităţilor este obligatorie şi este nelimitată în timp şi spaţiu.